You are currently viewing JURNAL DE CĂLĂTORIE: Estul sălbatic și frumoasa Odesa. O Tempora! Drumurile imposibile și poliția găgăuză

JURNAL DE CĂLĂTORIE: Estul sălbatic și frumoasa Odesa. O Tempora! Drumurile imposibile și poliția găgăuză

  • Post category:general

Ucraina, ce să cauți acolo, nu e război ? Am fost de vreo trei ori în Ucraina de când cu războiul și întrebarea aceasta mi-o pune toată lumea. Răspunsul e clar, vă uitați prea mult la știri. Războiul e fără lupte acum și e departe oricum. Rar vezi câte ceva să îți amintească de război, câte un grup de 10-20 de oameni demonstrând prin piață, câte un afiș pe la poștă, câte o sticlă de bere…

Război. Frustrare ucrainiană îndreptată spre Angela Merkel că nu le dă arme. Puși de americani și englezi și-au distrus cele 1500 de focoase nucleare care făceau Ucraina a treia putere nucleară din lume. Acum au ajuns de nu au nici gloanțe.

Spre Ucraina cu mașina. Drumul însuși, în sensul de șosea fizică, e rar subiectul unui articol. În cazul Ucrainei, vrând – nevrând șoseaua devine centrul atenției. Venind de la vest spre est, cobori câte o treaptă. Ungaria are autostrăzi, Transilavnia cât de cât, Moldova românească un drum practicabil și restul slab. Când ajungi în Ucraina nu mai cobori doar o treaptă. Ai impresia că ai căzut pe scări. La vamă, să intri în Moldova durează. Unul verifică „pașaportul omului”, altul „pașaportul mașinii”, adică talonul și caută prin bagaje. Trebuie să cumperi „vini-ietka”. Mă duc la ghișeu, îmi face rovinieta, 22 de lei românești pe o săptămână. Mă face de câțiva euro doamna, îmi dă rest în lei moldovenești la valoare de lei românești, ai lor sunt vreo 20 la un euro. Am trecut și o graniță invizibilă. De aici încolo, trebuie să mă aștept la mici „țepe”. La magazin, la casa de schimb, în taxi trebuie numărat bine restul. Anticipând, spun că în Odesa, la o casă de schimb una a încercat să mă facă de două ori în aceeași tranzacție. I-am atras atenția că mi-a dat cu echivalentul la vreo 10 euro mai puțin, a numărat din nou și mi-a dat cu echivalentul la 5 euro mai puțin. Cred că era disperată.

Știi că ești în altă lume când țigările costă 3 lei și arată cam așa…

Până la Chișinău carosabilul e acceptabil. În plus, drumul sovietic e inteligent făcut, nu trece direct prin sate. Nu gospodării cu porți la drum, nu căruțe, nu animale pe carosabil. Satele au drumul lor secundar și câte o conexiune cu principalul din când în când. Un exemplu clar că nu îți trebuie proverbiala autostradă să te poți mișca. „Căldura deteriorează îmbrăcămintea rutieră”, spunea la radioul național când treceam prin Chișinău. Moldova are călduri mari, după Chișinău îmbrăcămintea rutieră e cam ca la fetele din Odesa, mai mult lipsă. Problema nu sunt gropile, drumul e relativ nou. S-a lăsat asfaltul, s-a umflat asfaltul. E numai valuri, „stiralnaya doska”, „scândură de spălat rufe”, i se spune la treaba aceasta. În Chișinău, pe un bloc văd o reclamă mare la un „evacuator”. Fac poză la numărul de telefon, sunt șanse reale să se rupă mașina pe aici și să trebuiască să chem „evacuatorul”.

Sovietică. Astea sunt obișnuite cu așa drumuri.

Să intri din Moldova în Ucraina prin sud, punctul de frontieră Palanca, e bătaie de cap. E o zonă unde ieși din Moldova, intri în Ucraina, iar treci în Moldova vreo câteva sute de metri, iar în Ucraina. Îți dau un bilețel să treci prin zona nimănui. Nu pot să nu mă intreb, cine a făcut împărțirea asta?

Dacă ai pierdut biletelul ăsta, ai cam rămas în teritoriul nimănui, între granițe.

În sfârșit, Odesa. Odesa e specială. Mi-a plăcut din primul minut. Aș zice că doar cu Sarajevo mi s-a mai întâmplat așa la capitolul orașe din estul Europei. Și cu Albania și Georgia la țări. Arhitectura și planificarea urbană sunt de prima clasă. Pe de o parte, de pe vremea țarinei Ecaterina care a adus arhitecți faimoși din vest, pe de altă parte, datorită epocii sovietice care nu s-a ferit de proiecte de anvergură sau de la confiscat teren privat pentru a îmbunătăți infrastructura publică. Bulevarde largi peste tot, clădiri frumoase, piețe, parcuri și zone de agrement.

La parcuri nu-mi amintesc să fi văzut oraș peste Odesa, în afara lumii germanice si a orașului Praga. „Sportul nu este pentru clasa muncitoare, oamenii sunt prea ocupați cu munca și prea obosiți”. Când am citit asta într-o carte despre capitalismul american din secolul trecut, mi s-a părut o prostie. Câțiva ani mai târziu în România, aveam să realizez cât de adevărat este. Odesa, exemplul perfect, ce a fost și ce este. Au terenuri de sport și parcuri multe și mari, unul pe malul mării în centru cât toate parcurile din București puse cap la cap.

Acestea sunt piste oficiale de bicicletă făcute de primăria din Odesa. Ironic, Odesa a fost exemplu la capitolul ăsta. Comuniștii au făcut un drum special pentru biciclete din centru până în suburbii, pe malul mării.

Un alt aspect care marchează diferența între România europeană și Ucraina ne-europeană este mâncarea. Lanțurile de supermarketuri nu au intrat și calitatea alimentelor e clar superioară celei din România. Piața centrală e enormă și plină de producători regionali, vânzând tot ce îți poți imagina. Interesant e că au mulți negustori din alte foste republici sovietice, vânzând în special produse mai exotice. Mirodenii, carne de cal, dulciuri ciudate – nu mă așteptam la așa ceva în comuna și monotona Ucraina.

Piața enormă plină de produse locale proaspete. Produsele au gust. La capitolul ăsta Ucraina ne este net superioară, cel puțin vara.

Odesa e și oraș de vacanță de vară. Are plajă, relativ bună pentru un oraș. O bucată cimentată, o bucată cu nisip, ambele aglomerate. Plin de domnișoare ucrainene locale sau venite în vacanță. Orașul este extrem de multicultural, lumea a venit pe mare și pe uscat și s-a amestecat aici. Ruși, polonezi, turci, tătari, români, bulgari, evrei, armeni și gruzini mai nou, Odesa are de toate. O mențiune specială pentru americani, destul de mulți veniți în căutare de ucrainience.

Uniți în viciul cafelei. Toată lumea pare să se înțeleagă.

La plajă tot felul de turiști, marea majoritate din spațiul ex-sovietic. Pe margine baruri, restaurante bune, peste tot prețuri mici pentru ce oferă. La capitolul prețuri, Ucraina e o excepție. În Europa, nu cred să existe un alt loc unde suta de euro să te ducă mai departe. O friptură bună cu tot ce vrei și o bere la terasă de absolut prima calitate, m-au dus cam 7-8 euro. În București, aceeași friptură la același tip de restaurant, costă de 3-4 ori mai mult Într-o zi, am zis să merg să vad perla litoralului din zonă, stațiunea Zatoka. Un fel de Eforie, plină de moldoveni din republică. Șosele extrem de proaste, trafic, la un giratoriu am stat aproape o oră. Ajuns acolo, parcă m-am întors în timp, în România anului 1995. Peste tot se vede dorința de a evada din mediu, de a avea ceva exotic. Un club numit Bali, un restaurant cu temă spaniolă, altul așa zis mexican. Cea mai ne-originală mâncare mexicană pe care am văzut-o vreodată. Nici conurile alea numite mexicane de prin Vamă și Costinești nu sunt așa de proaste la gust. Capăt la tot și toate, au pus doi tipi africani care umblau pe plajă cu niște fustițe de paie așa zis africane și făceau poze cu lumea. Coadă după ei, doamne ucrainiene aflate pe la mijlocul vieții luptându-se să facă selfie-uri cu africanii.

Ucrainienii suferă rău de parvenitism socio-economic. În lumea normală, doar la restaurante cu un anumit nivel și în anumite limite se pot rezerva mese. În țările sărace în care lumea a văzut recent un ban în buzunar e altfel. În Odesa, la un restaurant mai de fițe, seara, din 10 mese libere 9 aveau semnul de rezervat pe ele. Într-o dimineață, pe la 7 la cafenea – mese rezervate. În ceva șaormărie pe plajă, iau un Pepsi și dau să mă așez la masă. „Stolitna rezervna”, strigă ospătărița. Aud, înțeleg, dar nu înregistrez. Cine rezervă masa la șaormărie și de ce? Am trândăvit pe acolo să-l vad pe cel care a rezervat, dar nu a venit.

Șaormărie cu mese rezervate pe de o parte, hipsterie la maxim pe de alta. O mențiune, la cafea sunt tari. În mare parte cultul cafelei vine din vestul extrem, zona Lvov. O cafea mare cu lapte în local de nu îți vine să mai pleci – 3 lei. Aceeași cafea la București în local acceptabil – 13 lei.

 

La întoarcere, am luat-o prin sud, pe deasupra Deltei Dunării. Pe sus prin Chișinău venisem, prin centru nu am mai avut curaj să o luăm. Fac o paranteză mai lungă, e un avertisment de asemenea. Acum un an am traversat prin centru, prin Republica Găgăuză, autonomă în cadrul Moldovei. Ne-a oprit poliția fără motiv de două ori în două ore. Prima dată a venit cu șurubelnițe, să ne ia plăcuțele de înmatriculare, dacă nu dăm șpagă. Bineînțeles că e ilegal să îți ia plăcuțele pentru (presupusa) viteză. S-a luat de cele mai mici detalii, ne-a făcut să dezlipim până și folia anti-soare jos de pe geam, spunând că „nu îi voii cu geamurili fumuritii”. Șpagă nu am dat și ne-am ales doar cu amenzi. A doua oară, însă, a fost mai rău. Am zis că nu mai avem bani și ne-a dus escortați cu mașina de poliție la bancomat în orașul capitală, Comrat. Când am refuzat să punem PIN-ul corect și am pretins că nu merge bancomatul, ne-a dus la alt bancomat de lângă secția de poliție care știa el că e „internațional”. Acolo, la fel am pus PIN-ul greșit. Până la urmă, s-au mulțumit cu echivalentul a 7 dolari în hrivne, lei si lei moldovenești. Au zis că așa puțină șpagă nu au luat niciodată și că ne lasă să plecăm, pentru că pierd timpul cu noi. (Pierderea timpului a fost strategia mea de la început, știam clar că au normă, că trebuie să producă pentru șefi cât și pentru ei înșiși). La un moment dat, nu mai iese socoteala, te costă mai puțin să abandonezi acțiunea decât să îngropi timp în unul ca mine. Au pierdut două ore pe 7 dolari, când șpaga normal este de 20-50 de dolari per mașină oprită.

Când vedeți semnul acesta faceți imediat cale întoarsă. Luați-o pe câmp, pe oriunde, dar nu prin Găgăuzia.

Înapoi la drum…Odesa – Izmail, prin sudul maxim al Ucrainei. Drumul nu a mai fost reparat de 35 de ani, de pe vremea lu Gorbaciov. Nu prea am cuvinte să descriu. Gropi nu sunt, mai mult cratere. Denivelările incredibile, câteodată ies câte o movilă, cât o minge de fotbal din pământ. Cei de pe contrasens intră în banda ta, ca să evite mușuroaiele lor. Linii, marcaje nu există pe asfalt. Pe unele segmente, suprafața are pietricele peste pietricele. Practic, au pus niște pietriș peste smoală și cam asta se numește asfalt nou. Implicit, parbrize crăpate peste tot. Asfaltul de care ne plângem în România că este făcut prost, ar fi lux aici. În multe locuri, vezi mușuroaiele alea că au partea de sus rasă. A trecut vreunul peste, le-a luat creasta și probabil a rămas și fără baie de ulei. Majoritatea drumului e așa, dar din când în când mai apar zone unde asfaltul e perfect și șoseaua pe patru benzi. 500 de metri, atât cât să te amăgească și apoi din nou cu cratere și o bandă și jumătate. Am făcut vreo 8 ore pe 300 de km, mergând pe șoseaua națională. Nu recomand nimănui să meargă pe acolo, noaptea nici atât.

Delta ucrainiană, este frumoasă. Liniște, calm, zonă uitată de lume. Izmail e relativ mare, întins, oraș cu planificare sovetică, adică bună. De vizitat mare lucru nu e, interesant e doar să vezi România din unghiul ăsta. Peste Dunăre, se vede malul românesc, la noi nu e mai nimic în zonă, nici un sat, deși se văd niște vaci păscând. Prin zonă, lumea știe și românește. La benzinărie îl întreb pe un băiat de ce este drumul așa. Râde, și îmi zice că asta e Ucraina, „bardak”. „Aici, tot e bine să vezi ce e prin centrul țării”, îmi zice într-o română cu accent rusesc.

Ucrainienii dau vina pe politicieni, dar miezul la toată problema e ucrainianul de rând. Nepăsare, „lasă că merge și așa la maximum”. Aici, o doamnă pițipoancă a blocat intrarea în parcarea unui bloc imobilizând circa treizeci de mașini. A lăsat copilul de un an nesupravegheat în spate. A ieșit frumos și s-a băgat în ceva magazin de haine de femei care era destul de departe, nu avea cum să vadă mașina de acolo, dacă era să se întâmple ceva. A ieșit dupa vreo 6-7 minute cu două plase.

Încet, încet, am ajuns la granița de ieșire, care a durat vreo alte două ore. Una din cele două ore am stat și ne-am uitat la o barieră, în timp ce micii traficanți de frontieră treceau nestingheriți. Apoi, controale peste controale. Moldovenii, s-au dovedit a fi mai nepoliticoși, cu mult peste ucrainieni. La granița românească, mi s-a părut că am trecut în altă lume. Prima șosea românească – la fel, autobahn curat. Până la urmă, este cum se zice, totul e relativ.

 

Nota bene: Impresiile din Jurnalul de călătorie din Odesa sunt din septembrie 2017!

 

Răzvan Vulpea călătoare