Albania ca România, plină de oameni mândri de ce le-a fost dat. Tipicul, avem mare și munți și râuri, urmat de inevitabilul dar…. În Albania, marea mă așteptam să fie calitate, dar munții nu. M-am înșelat. Înalți, abrupți, sălbatici. Exact cum vedeam în pozele cu Carpații de prin 1950-1960, înainte de telecabine, cabane, pensiuni, asfalt și Logan. Parcul național Thethi este zona cu cei mai cunoscuți munți. Am pornit din Shkoder, orașul mare din nordul Albaniei. Turismul este deja aici. Vara e plin de străini, majoritatea veniți să caute ceva nou după vacanțele din Muntenegru. Orașul este frumos, curat, sigur, are o zonă pietonală enormă și plină de lume seara. Restaurante multe și mai toate la fel. Am întrebat pe băiatul de la pensiune și mi-a recomandat unul. „Elita”, nume tipic balcanic dar restul extraordinar. Mâncare albaneză – balcanică, reinterpretată. Cel mai bune servicii pe care l-am avut vreodată în vreun restaurant. De asta îl și menționez / recomand aici. Prețul o gluma în raport cu calitatea generală, supă, sarmale, desert și bere, în jur de 6 euro total.
Spre munte. Două ore de condus pe un drum strâmt și s-a terminat asfaltul. Începe parcul național, drum de pământ doar de mașini de teren, am luat-o pe jos 15-16 km până în sat.
Pe lângă drum, o sumă de fragi. Coapte și mari, am mâncat un kg cred. Mai spre sat a început și zmeura. Se vede de la distanță că nu sunt plini de oi munții. Flori, fragi, zmeură, ape curate, nici un câine. Aveam prejudecata că suntem mai bine ca Albania la capitolul acesta. Total greșit.
După vreo 10 km a început ploaia. La fix am dat de unul cu o camionetă, tocmai pleca încărcată cu ceva plante de ceai. Trei frați, de vreo 8, 12 și să zic 16 ani, cel care conducea. M-au dus până în sat, bani nu au primit. Am avut parte de două episoade care mi-au confirmat niște stereotipuri. Nu am înțeles prea bine, dar se pare că cel mare a avut o ceartă cu cel mijlociu pentru un telefon. Mijlociul s-a dat jos din mașină și dat jos a fost. Sub nici o formă nu a mai întors capul să vorbească cu ceilalți doi care îl chemau înapoi. A luat-o de nebun prin pădure. Nici cel mare nu s-a lăsat mai prejos, a plecat și l-a lăsat acolo în ploaia torențială, la 8 km de casa lor. Ajuns la casă am coborât și m-am băgat în ceva bar. La vreo câteva minute îl văd pe cel mai mic alergând spre mine. Telefonul meu în mână la el, îl pierdusem în camionetă. Onestitatea albaneză este impecabilă – la nivelul acesta cel puțin. A doua seară mi-am uitat o bluză la un bar. Dimineața următoare era tot acolo.
Satul Theth e unic. Într-o vale incredibilă, un câmp înconjurat de munți. Casele extrem de departe una de alta. Are 5 km lungime și 20 de familii. Să cauți cazare nu este ușor. Au semn de pensiune, dar nu e nimeni. O iei prin curte și mergi câteva minute până la ușă. Bați și speri să răspundă cineva. Media pe cameră pe la 25 de euro dubla. Case ca pe la noi înainte de termopane și acoperișuri cu reclame la tv. Piatră, lemn, tablă și cam atât. La mine la pensiune – casa bunicii, totul lemn, blăni de oaie pe jos, covor făcut manual. La masă afară la terasă am avut drept companie 3 pisici, 2 capre și mai multe găini. De mâncare – totul făcut de ei. Liniște totală, munți oriunde te uiți. În sat toată lumea este înrudită, toți se trag dintr-unul care a venit din Shkoder acum 300 sute de ani.
Kanun este foarte prezent aici. E în nord, e munte, e la țară. În sat este un turn închisoare, însă traducerea nu e ideală, stăteai închis, dar de bună voie. Înalt, are o uță mică și niște ferestre cât palma. În turn intrai, te urcai la etaj pe o scară de sfoară, blocai ușa și trăgeai sfoara. Stăteai săptămâni și luni până cădeau familiile la pace. Femeile din familie aveau voie să aducă mâncare și apă. Când se petrecea un omor, cei din familia ucigașului se refugiau acolo. Conform Kanun ucigașul sau un bărbat din familia lui trebuia ucis pentru a păstra onoarea. Dacă stăteau acasă erau ușor de prins. Azi turnuri nu prea mai sunt, dar cam 800-1000 de persoane sunt în situația de a fi urmăriți de familia victimei, nu pot ieși din casă pentru că cineva din familia lor a ucis. Mulți emigrează să scape. După căderea comunismului, fenomenul a luat amploare. Poliția și judecătorii sunt corupți, lumea își face dreptate.
Din sat se poate face o sumă de trasee, inclus un circuit , „the Balkan trail” care merge în cerc și trece prin Muntenegru și Kosovo. S-a căzut la un acord, odată ce primești permis poți trece granițele de colo colo, peste munții unde nu sunt posturi de frontieră. Și în sat sunt foarte mulți turiști străini. De la an la an mai mulți, îmi explică gazda mea. Asta doar vara, iarna este pustiu pe acolo, majoritatea localnicilor merg în Shkoder.
La plecare am luat o mașină de teren. În seara dinainte am discutat la bar cu șoferul. Am încercat să mă asigur că vine a doua zi dimineața. Am cam insistat și nu prea a fost bine. Cu cât îl presam, cu atât mai mare obligația lui cu promisiunea și onoarea. Până la ură mi-a zis femeia de la bar să-l las că nu contează ce i se intamplă la noapte, și de are o urgență nu contează, l-am făcut să promită că vine. Și așa a fost, cu 10 minute înainte de ora stabilită, era acolo.
Am rămas foarte impresionat de munții Albaniei. Mult mai mari, mai abrupți și mai sălbatici decât credeam. Abia aștept să revin să fac „Balkan trail”. Cam aceasta este treaba cu Albania. Te duci, mai descoperi ceva, vrei să mai mergi odată…și încă o dată!
Răvan Vulpea Călătoare
