Vine dimineata, te trezești în camera înghețată, iei ceva de la bar ca ești obligat și începe o nouă zi pe munții himalaieni. Ieși din sat și iei poteca totdeauna paralelă cu râul și începi să urci. Există niște reguli nescrise și prostești. Una din ele e să pleci cu noaptea în cap, la 6- 6:30 să fii pe drum deși e beznă de întuneric. Adevarul e că și seara la 8 ești în pat. Totuși riscul de a te accidenta și a te pierde pe întuneric e mult mai mare. Apoi ajungi prea devreme la destinație și stai și omori timpul, uneori fără curent și mereu stand pe frig în cameră. Am încercat să aflu de pe la co-drumeți de ce se întâmplă asta și nici o surpriză. Motivele găsite sunt relevante pentru timpurile în care trăim: ne trezim cât mai devreme din dorința de a maximiza, suntem stresați să ne vedem cu rața în sac cât mai repede, să ajungem primii dacă cumva e criză de camere la destinație. Cei de la cabană și ei contribuie – preferă să scape de noi la 6 dimineața, ca să aibă liber până la 12 când începe să vină noul val. Eu m-am pornit la 9 dimineața ( bineînțeles singur ) după ce m-am bucurat de cafea și peisaj. Am decis să fac doar 10 km pe zi, până ajung iar în sate pe partea opusă a muntelui, să povestesc cu hamalii, ghizii, reparatorii de crătiți, proprietarii de cabane, să fac poze, să mă bucur de natură.
Din ultimul sat, Manang, începe o potecă bine marcată. E altă treabă, nu mai sunt mașini, câini, praf, case. În schimb, apar o sumă de măgari și hamali cărând provizii pentru cabanele de mai sus. Cel mai urât lucru văzut în Nepal e situația hamalilor. Nu cred că am văzut muncă fizică mai grea vreodată pe undeva. Mai urâtă, mai mizerabilă, mai periculoasă – da, dar mai greu de făcut fizic nu. Un hamal cară între 25 și 45 de kg în mod normal. Legea zice maxim 15 kg, dar cărând 15 kg nu iese la socoteală. Principala problemă e parazitismul agențiilor, adică tu te duci și zici că vrei să urci cu ghid și hamal și ei îți găsesc. Agenția ia drept comision mare parte din bani. Caz concret, din cei 30 de dolari dați de unul pe zi pe hamal, vreo 10-12 ajung la hamalul însuși, restul la agenție. („Hamalul însuși” e incorect spus, există și hamale. Sunt turiste, în general din lumea anglo din câte am înțeles, care vor neapărat să aibă hamale și nu hamali). Din banii câștigați, hamalul/hamala își ia bilet de autobuz, mâncare, butelie, haine groase, lanterne, ghete (de ghete se plâng cel mai mult că se rup mereu), etc. În condițiile astea trebuie să care bagajul la minim doi turiști, adică vreo 30 de kg. De multe ori se întâmplă să care și pentru 3 persoane. Pe lângă astea, adăugăm și lucrurile lor personale. Expediția durează cam la 2 săptămâni și cum e în condiții dure, trebuie să aibă o sumă de lucruri proprii, parte din ele enumerate mai sus.
Am ridicat câțiva rucsaci de-ai lor și nu am mers mai mult de 30 de metri. Imposibil, nici acum nu înțeleg cum pot merge pe pantele alea și cu lipsa de aer care există. E cam ca atunci când te muți și cari salteaua sau ceva mobilă. Se odihnesc din 100 în 100 de metri – aste e singura chestie care mai explică ceva. Într-o zi, am cunoscut un hamal care avea 53 de ani și cântărea 50 de kg. Rucsac de 35 de kg. Zilnic 8-9 ore așa pe pantele de mergeai și în 4 labe, plus că rucsacul nu e de calitate și nici echilibrat. De mâncare, doar vegetale. Din când în când mai apar personaje inedite. Cum nu sunt servicii de nici un fel la atitudine, vin tot felul de vânzători și reparatori itineranți. Favoritul meu – reparatorul de oale și crătiți. Merge cu niște genți și pungi pline de piese și repară ce e de reparat pe la cabane.
Încet, încet peisajul se schimbă. Valea e și mai adâncă, versanții și mai abrupți, munții albi se văd mai aproape. Din ce în ce mai puțină vegetație, după 3500 metri nu mai cresc arbori, lumina e mai puternică, te ustură ochii și cu ochelari de protecție, vântul și frigul sunt și mai puternice. Apar yak, ei nu pot trăi la sub 3000 metri, din cauză că este aerul prea gros. Cu restul animalelor e invers, nu pot urca peste 3000 – 3500 metri pentru că este aerul prea subțire. Există cai, măgari, niște capre, chiar și câte un nebun de câine, care sunt adaptați la altitudine. În general, animalele de sus sunt diferite, caprele mai blănoase, caii cu părul mai mare și mai scunzi.
După o săptămână și ceva de mers se termină valea. Pur și simplu, dă într-un perete. De sub perete, izvorăște râul pe lângă care am mers o săptămână. Toată lumea se oprește la una dintre cele două cabane / refugii dinainte de vârf. Sunt destui care vin până aici și se întorc. Nu pot suporta altitudinea de peste 4000 de metri. Nemții pe locul 1, la treaba asta, precauție maximă. La unul din cele două refugii situate la o oră distanță unul de celălalt, lumea petrece ultima noapte înainte de vârf. Deși unul e la vreo 4500 m și celălalt la 4900 metri, mulți spun că e mare diferența în modul cum simți altitudinea, că la cel de sus e foarte greu să adormi daca nu ai făcut aclimatizare încă o zi la cel de jos.
Eu am noroc că suport altitudinea bine și m-am dus direct sus. După un urcuș pe niște stânci abrupte și pline de bolovani dislocați am ajuns la refugiu. Mâncare prezentă, dar puțină, varietate și prețuri mari, un sandwich 5 euro, curent nu, lemne să facă focul în sala de mese nu prea – a ținut o oră și ceva focul. Pe afară frig și vânt rău de tot. Vreo 40 de persoane, tot felul, mulți cam speriați de ce vedeau, destul de rezervați și stresați. M-a întrebat unul ce sac am și i-am zis că nu am. Niște spanioli cu care mai povestisem, mai să verse ceaiul pe ei. Țară cu oameni mai friguroși nu există, asta știu sigur, dar la ăștia în vârful muntelui nu mă așteptam. M-au luat la cercetări asupra echipamentului, care e secretul. Unul mă întreba în continuu cu ce șosete dorm, că el doarme cu 3 perechi și tot îi este frig. Altul de fular și cu ce și câte căciuli stau, că lui îi este frig la cap. La 6 seara eram băgat în pat, fără curent și fără apă, prea frig să mă șterg cu prosopul umed ca în ultimile 6 zile. Îmbrăcat cu tot ce aveam, plus 3 pături nepaleze, fiecare de 3 kg și ceva peste mine. Adăugate toate erau insuportabil de grele. Dacă rămânea un picior afară, imediat îl simțeai înghețat. Spaniolul cu căciuli a avut dreptate, pe la vreo 3 dimineața îmi înghețase și capul. De dormit, oricum nu am dormit, pe lângă frig și rău de la stomac după mâncarea de la înalta altitudine. La 4 trezirea și pregătirea de urcare. Apa în sticlă bocnă, mi-a confirmat că a fost cam frig. A doua zi, când m-am uitat la meteo, am cam rămas blocat, minus 16-18 grade în noaptea precedentă afară și implicit în camera mea cu gaură de 2 degete pe sub ușă.
Porniea spre vârf a întârziat cu vreo 45 de minute. Cum nu aveam ghid sau hamal, nu știam pe unde să o iau, ce potecă să vezi în bezna aia? Altă problemă era că la 50 de metri de refugiu, poteca o lua pe după niște stânci și dacă apucau ăia cu ghid să se bage după stânci, adio, nu le mai vedeai lanternele și trebuia să aștepți alții. Până la urmă, am găsit să mă lipesc la un grup. După vreo 3 ore merse cu încetinitorul din cauza lipsei de aer, la 5000 metri a început să mă ia bine și pe mine, am ajuns la maxim. Sus, peisaj lunar, nu crește nimic, lumina foarte ciudată și puternică, frig de nu mai zic și vânt. Vântul de fapt este și motivul pentru care se pleacă așa devreme, după prânz se pare că suflă foarte tare și te poate lua.
Din vârf, începe coborârea directă și fără oprire, vreo 3 ore și ceva numai pe pante foarte înclinate, ori ai genunchi ori ai probleme. Per total, nu a fost extrem de greu traseul însuși, și în Romania avem destul la fel de abrupte și chiar cu mai mare pericol de alunecat și căzut. Diferența vine de la altitudine în primul rând, de la probabilitatea de a se schimba vremea și de la izolare. Dacă pici și îți rupi ceva, elicopterul te scoate și ăla începe de la 2500 de dolari. De murit mai moare câte unul care are probleme cu inima. Evenimentele majore sunt rare, în 2014 au murit 43 de persoane lângă vârf când i-a prins o furtună de zăpadă.
Coborând, vezi o mănăstire budistă nou nouță și mare și atunci știi că ai scăpat cu bine. Mai jos de mănăstire, este un sat turistic cu de toate. Eu m-am băgat direct la cel mai bun restaurant- bar, Bob Marley’s se numește și are patroni israelieni – asta da globarizare. Mi-am luat tot ce am vrut, răsplata după 9 zile de lipsuri.
Răzvan Vulpea Călătoare