-George, Ioana, cât mă bucur să vă văd! Maria e pe terasă, o anunț imediat. Intrați …vai ce de bagaj aveți! Vă mutați la noi?…întrebă Victor și începu să râdă zgomotos.
-Mami, tati, ce bucurie! De ce n-ați dat un telefon mai înainte? Bunica ce face?…e bine?
– Da, bunica e bine, cât se poate de bine, acolo în lumea ei. Și telefon am dat…am vorbit cu Victor…ceva mai devreme, știa că venim dar a vrut să fie o surpriză. Cât despre mutare…vom sta cât va fi nevoie…măcar unul dintre noi, zise George, nu scăpați așa ușor. Copiii au sosit?
– Nu,nu vin azi, au amânat plecarea cu o zi, dar mâine cu siguranță vor fi acasă!…Mergem pe terasă sau rămânem aici?…aveți nevoie de ceva?
– Cum doriți, ar fi bine și pe terasă, însă aș dori să mă schimb, să mă fac mai comodă, apucă să zică și Ioana în sfârșit ceva. Fetița mea, vii cu mine?
– Desigur, să mergem în camera de oaspeți! A pregătit-o Irina de când a auzit că veniți. Draga de ea…nu știu zău ce m-aș fi făcut singură!
– Da, de multe ori și eu mă gândesc că doamna Irina ți-a fost mai alături decât ți-am fost eu în toate momentele. Fie ele de bucurie ori de tristețe.
În adâncul sufletului meu o invidiez, dar îi și mulțumesc în același timp. Fata mea norocoasă, cu atâtea mame, că nu trebuie să o uităm nici pe doamna Petrescu! Apropo, ei ce mai fac? sunt bine?
-Da, sunt bine…relativ…au totuși o vârstă, știi și tu, se resimte. Dar ne-am ocupat să fie bine îngrijiți, să nu le lipsească nimic. George e …îngerul lor păzitor. Ține foarte mult la ei! Și Ioana de altfel, dar ea e mai ocupată. Pe bunica cu cine ați lăsat-o?
-E pe mâini bune! Am vorbit cu asistenta de la dispensar, cu doamna Flori să treacă zilnic pe la ea cât suntem plecați. Nu-ți face griji. Nu știe nimic. I-am spus că venim în vizită câteva zile…să ne mai recreem și noi…să mai facă George unele analize…oricum, stă foarte mult în camera ei, n-o să ne simtă lipsa cine știe ce. Iar cu femeia care vede de ea, se înțelege de minune. Au foarte multe în comun și comunică foarte bine. Tu cum te simți? Să știi că am acceptat greu situația la început. Dar după ce tatăl tău a studiat foarte amănunțit analizele, m-am mai liniștit. Am încredere în el. Dacă a zis că e bine, înseamnă că e! A vorbit și cu doctorul la telefon, n-a avut răbdare să ajungă să se ducă la cabinet, s-au sfătuit în anumite privințe, dar o să-ți spună el totul la momentul potrivit. Imediat, să-mi pun ceva mai comod pe mine și mergem. Să o rogi tu pe Irina să aducă o limonadă, aș bea ceva.
-Desigur, face o limonadă!… ca de altfel multe alte delicatese. Să mergem dacă ești gata!
Ieșiră și se îndreptară spre terasă, unde Victor și George sedeau de vorbă. Pe masă se afla deja o carafă mare cu limonadă și patru pahare, alături de o farfurie cu prăjituri.
-Ia te uită, dorința mea s-a împlinit deja! Mulțumim Irina, zise Ioana. Și ce prăjituri apetisante? Azi le-ai pregătit?
– Păi se putea altfel?…zise aceasta, doar îmi vin copiii acasă! Iar faptul că vă aflați și dumneavoastră aici, bucuria e și mai mare. Și să știți că am fost inspirată: am făcut o mulțime de prăjituri!
– Abia aștept să le gust!…de limonadă nu mai zic…îmi plouă în gură.
-Mulțumesc, doamna Ioana, să aveți poftă! Mă duc în bucătărie, am treabă.
-Dacă vrei, te ajutăm cu plăcere, zise Maria, numai să ne soliciți, da?
-Dacă o să am nevoie, vă chem, deocamdată stați liniștite!
Victor umplusese între timp paharele cu limonadă și fiecare bău pe nerăsuflate minunata limonadă, cum numai Irina știa să o facă, după care luară lu asalt farfuria cu prăjituri.
George veni lângă Maria o îmbrățișă și îi spuse:
-Fata mea, nu ai motive mari de îngrijorare. Totul va fi bine.Promit! Și știi că eu când promit mă țin de cuvânt. Am să mă țin și de data aceasta! Am studiat toate analizele. Acolo unde am avut unele nelămuriri și incertitudini, am apelat la doctorul Mircea Constantin. L-am contactat telefonic. A rămas surprins când a aflat că sunt medic. Cred că tu ai uitat să-i spui, nu?…Sunt pe deplin lămurit asupra diagnosticului.  O să urmezi și o întâlnire cu el și cu ceilalți medici, dar în principiu, de bază este ceea ce deja ți s-a comunicat. Riscuri sunt, dar trebuie să ni le asumăm. Așa cum știi suntem într-o competiție cu boala, dar noi vom fi învingătorii. Avem…competitori buni, ca să zic așa…sau cum s-ar exprima Victor, s-a creat un precedent! Nu? Parcă așa se zice.
-Da, așa se zice, n-ai greșit. Asta i-am zis și eu Mariei, ești cel mai bun și cel mai la îndemână exemplu, zise Victor. Problema este cum îi vom pune în temă pe copii. Ei sunt …mai impulsivi…vor înțelege oare situația fără să intre în panică?
– Eu cred, că cel mai bine am lăsa-o pe doamna Irina să le spună. Sunt mai apropiați de ea mai mult decît de oricine altcineva , își dădu cu părerea Maria. Mi-e greu să recunosc asta, dar Irina e și un bun psiholog. O să găsească ea momentul potrivit să le spună. Apropo de psiholog…
Oamenii ăștia sunt pur și simplu minunați! Am întâlnit o doamnă în parc. Pensionară. Eram foarte abătută. Numai în câteva cuvinte m-a făcut să înțelg că viața e frumoasă și că trebuie trăită. Mi-a dat chiar și un număr de telefon. Mi-a zis să o sun să ne întâlnim oricând, oriunde. O doamnă minunată. Nu am să uit niciodată cuvintele rostite înainte de a pleca: „Eu am tot timpul din lume, tu toată viața înainte!” Minunate cuvinte, nu?
Inima lui George se strînse pentru un moment. A perceput aceste cuvinte ca și cum i-ar fi fost adresate lui. Se strânse și a Ioanei, în momentul când Maria rostise cuvântul „psiholog”. Ea știa din propria experiență cât de „minunați ” sunt, mai ales doamnele. Dar nu asta era acum problema. Ce a fost, a fost, acum era vorba de Maria și de viața ei, și pentru asta ar fi putut îndura și trece peste orice.
Seara se sfârși cu o cină în familie care, grație doamnei Irina, a fost mai mult decât …delicioasă.
-Eu cred că ar cam fi cazul să ne retragem, zise George, vârsta își spune cuvântul. Vă rog să mă scuzați, dar simt nevoia să-mi întind bătrânele oase, a fost totuși un drum lung și am condus numai eu. Ioana, vii și tu?
– Desigur, doar am parcurs același drum, zise aceasta aparent destul de serioasă. Atât de serioasă, încât izbucniră cu toți în râs .
– Dar lăsând gluma la o parte, chiar trebuie să ne retragem, Maria trebuie să meargă la culcare, are nevoie de odihnă! Hai…fuguța, toată lumea la culcare. Stabilim mâine de dimineață ce avem fiecare de făcut. Oricum, vreau așa printre picături să trecem și pe la soții Petrescu. Mi-e dor de ei și …apropo, ei știu?…
-Nu, nu știu răspunse repede Victor. N-am găsit momentul potrivit. Părerea mea și a Mariei ar fi ca să le spui tu, George, ce zici de asta? Cred că de la tine ar înțelege mai repede și mai ușor, fără să intre în panică.
– Desigur, o să văd eu cum aduc vorba când ne vom întâlni. Stați fără grijă! Totul o să fie bine! Acum, hai la culcare! Noapte bună!
– Noapte bună și vouă, mami, tati…și vă mulțumesc că îmi sunteți alături! Zise Maria și îi îmbrățișă pe rând. Vă iubesc!
– Și noi te iubim!…ziseră amândoi într-un glas și se duseră la culcare.
Maria rămase privind lung în urma lor.
-Cât mă bucur că sunt aici! Dintr-o dată mă simt mai puternică și mai încrezătoare. Știi, parcă nimic nu mă mai sperie. Avându-l pe tata lângă mine, cel mai bun exemplu că șansele de reușită sunt reale, palpabile nu numai niște procente statistice înșirate pe o foaie de hârtie, îmi dă o liniște sufletească pe care n-am mai simțit-o în ultima vreme.
-Să știi că și eu mă simt mult mai liniștit. E mare lucru să fie aici cu noi. E doctor, altfel gândește și acționează. Cred că de acum în colo, o să vrea să  fie permanent în preajma ta și ai face foarte bine să accepți situația dacă asta îi va fi dorința.
-Desigur, o să las totul în seama lui, îl simt că vrea să se împlice, nici nu se pune problema.
Deja e destul de împlicat înainte de a ajunge în București. Nu mă așteptam să-mi spună că a luat legătura cu doctorul. Cum l-aș putea acum exclude…nici nu pot și nici …nu vreau…ți-am zis, mă simt mult mai în siguranță și mai liniștită. Hai și noi la culcare, mâine vin copiii și o să fie…nici nu vreau să mă gândesc! Oricum, dacă s-ar putea să amânăm un pic, să nu le spună nimic Irina…să-i lăsăm să se bucure de întâlnirea cu bunicii, ar fi bine…sunt totuși copii…
-Cred că e o idee bună. Așa o să facem, hai…la somnic! și cuprizând-o pe după mijloc, porniră și ei spre dormitor.

*****

– Bună dimineața! Ce matinali sunteți, n-ați avut somn? Eu am dormit buștean. Hâmmm…ce frumos miroase cafeaua! Vreau și eu, avem și biscuiți? Sigur că avem, cred că a copt doamna Irina toată noaptea, doar îi vin copiii acasă!  veni Maria întrebând și dând răspunsuri la întrebări nepuse, veselă și odihnită.
– Oooo, bună dimineața somnoroas-o, bună dimineața! Zise Ioana și se ridică de la masa din bucătărie s-o sărute și să o îmbrățișeze!
– Să știi mami că chiar e bună. N-am mai dormit așa de profund de multă vreme. Și asta pentru că v-am simțit aici, cu sufletul și inima. M-am simțit în siguranță.
– Ești și vei fi în siguranță Maria, nu-ți mai face griji. Peste o oră plec să mă întâlnesc cu doctorul Constantin și cu celălalt medic care se ocupă de caz. Vreau să fiu acolo când vor lua deciziile în legătură cu operația, pre și postoperatoriu. Sper că îmi dai voie să mă implic așa cum vreau și cred eu de cuvință, nu?
-Desigur tati, ai mână liberă, faci așa cum crezi, iar eu o să fac așa cum vrei tu. Am avut și o să am încredere în tine. Stiu că tu te ții de cuvânt și de promisiuni. Ai promis că o să fie bine și eu te cred pe cuvânt. Te iubesc tati, vino să te îmbrățișez.
– Și eu te iubesc Maria, întotdeauna te-am iubit și ți-am fost aproape….
– Hai, gata , gata că o să-mi beau cafeaua sărată, zise zâmbind printre lacrimi Ioana, că și lacrimile de fericire tot sărate sunt!…
De ce o fi așa?…acestea ar trebui să fie dulci, să nu te mai saturi de ele!…Dumnezeu știe, cum ar zice bunica. Aaa, era să uit. Am vorbit acasă, bunica e bine, totul e în ordine. Ieri a avut mai toată ziua compania unei vecine, a vizitat-o și doamna Flori, azi cu siguranță o să se mai ducă cineva pe la ea, n-o să ne simtă lipsa.
-Mă bucur , draga de ea, tare aș fi vrut să o văd!…oftă Maria și își aduse aminte de anii copilăriei. Cei fără de griji și nevoi…ce mai ani…Numai ea și Dumnezeu știau căt de mult tânjește după acei ani. Ce n-ar da să se poată întoarce într-o zi acolo, în satul ei natal, să fie din nou liberă ca pasărea cerului, să se plimbe pe malul apei, să zburde printre florile câmpiei, să facă cununițe de sânziene, să dezghioace din căușul lor bobocii de mac roșii ca focul și să le netezească petalele și câte multe altele ar mai face! Dar…mai avea de așteptat. De așteptat mai avea și ea și ceilalți până aveau să sosească copiii acasă din scurta lor vacanță. Între timp, plecară și George și Victor, fiecare la treaba lui, promițând fiecare în parte că se vor întoarce cu siguranță cât mai repede posibil.
Rămase singure, „fetele” pregătiră masa de prânz, pe care hotărâseră să o amâne cât mai mult, în funcție de cum aveau să se întoarcă toți ai casei. Printre oale și crătiți se depănară amintiri, se povestiră vrute și nevrute, se puseră multe întrebări și se primiră tot atâtea răspunsuri, însă nimeni nu aduse vorba despre cea mai arzătoare problemă: boala Mariei, cu toate că fiecare aștepta cu sufletul la gură întoarcerea „domnului doctor” cum îi spunea Irina lui George…
– Bună! Ce fac „fetele”? M-am întors cât am putut de repede! Victor a venit? Se auzi glasul lui George care se întorsese de la clinică, mai repede de cât se așteptau ele.
-Te-ai întors? întrebă surprinsă Ioana. Nu Victor n-a venit! Ce-ai făcut, cum a decurs întâlnirea? Ce vești ne aduci?
-Bune, chiar foarte bune! Maria, fetița mea, operația în sine, după părerea doctorului care te va opera, nu va fi foarte dificilă. Totul depinde de cum va răspunde organismul tău la stresul postoperator. Și cu siguranță, pentru o mai mare reușită, vei face ședințe de radioterapie.
E bine de știut, ca să ai timp să te acomodezi cu situația, să nu fie un șoc pentru tine după. S-a stabilit că o să te interneze, dacă ești de acord, luni. Mai ai cinci zile să-ți pui ordine în gânduri, să te pregătești psihic  și fizic…noi suntem lângă tine. Nu mai plecăm acasă până nu te operezi. Am sunat și am aranjat în așa fel ca bunica să fie îngrijită și supravegheată tot timpul, nu avem de ce să ne facem griji. Principala noastră grijă acum ești tu. Știi…venind spre casă m-am gândit că dacă tot ai cunoscut-o pe doamna aceea psiholog și ți-a inspirat încredere, n-ai vrea să stai de vorbă cu ea, de câteva ori înainte de operație? Ajută foarte mult.
– Da, e o idee bună, mai ales că mi s-a părut așa de drăguță…Am să o sun, să văd ce zice și vorbim. De ce nu? Da, chiar am să o sun, zise Maria. Mă bucur enorm pentru veștile pe care mi le-ai dat!
– Și eu, asemenea vești așteptam, spuse și Ioana. Cu voia lui Dumnezeu o să trecem cu bine peste toate! A…uite a venit și Victor, era și timpul. Copiii pe unde or fi?
– La cincizeci de kilometri de București, răspunse Victor prinzând întrebarea din zbor. Într-o oră sunt acasă, am vorbit cu ei înainte de a coborâ din mașină.
Bună, la toată lumea! Ești bine iubito? Ai aflat veștile? Eu le știu de la George, m-a sunat încă de când era la clinică.
Vai… da ce frumos miroase! Cred că v-ați întrecut pe voi. Abia aștept să ne așezăm la masă, n-am gustat nimic de când am plecat, dar presupun că trebuie să mai aștept să ajungă și copiii. George, bem ceva? …ca să omorâm timpul, zise el, nu de alta și-i făcu acestuia cu ochiul.
– Foarte bine, omoară-l, îți permiți să faci glume pe seama lui. Ești încă tânăr și în putere, timpul n-a lăsat urme adânci asupra ta, dar ai să vezi peste…vreo douăzeci și cinci de ani, dacă o să mai vrei să-l omori! Uită-te la noi! Ți se pare că vrem să ne mai omorâm timpul? Noi nu știm cum să-l mai readucem la viață, se lamentă Ioana.
– Ia…vă rog frumos, dați-mi mie voie să mă lamentez, se băgă în vorbă și doamna Irina! Sunt cea mai…coaptă de aici.
-Coaptă de la cuptorul aragazului, zise Victor râzând, că altfel ești tot „verde” și îți dorim să mai fii mulți ani de-acum încolo!
– Mai ușor cu laudele, că mă faceți să vă cred! Auzi, eu încă verde, la șaptezeci și… de ani!…dar deodată o zbughi spre ușă exclamând: copiii, au venit copiii, Doamne, îți mulțumesc că i-ai adus sănătoși!
-Doamne, Maria, aproape că o invidiez pe doamna Irina ! Nu se cade să o spun, dar parcă ea ar fi bunica lor adevărată. Mă simt …nu știu cum să mă exprim, chiar nu am cuvinte, tare mi-ar fi plăcu să fi petrecut eu timpul pe care l-a petrecut Irina în preajma lor. Dar asta e, a fost și este o norocoasă. Și tot nu mă pot abține, o mai spun o dată, o invidiez, sublinie apăsat Ioana, dar cu un zâmbet larg.
– Mami, tati, am sosit! intră …cealaltă Ioana ca o vijelie urmată de…celălalt George, mai puțin impulsiv. Sărut- mâna la toată lumea. Bunicule, bunico, cât mă bucur să vă văd! Bine, sănătoși?
-Da copilă dragă, bine, sănătoși! Vino să te sărut. Ti-a priit călătoria, radiezi!…Fericirea are chipul tău! și Ioana cea mare o îmbrățișă și o sărută drăgăstos pe tiza ei mai mică.
– Fericirea are alt chip bunico, și e la Sighetul Marmației, nu aici în București, se băgă și fratele ei în discuție.
– George, cum îți permiți, ți-am dat eu voie să spui ceva?
-Nici eu nu ți-am dat voie să te îndrăgostești. De fapt nici nu mi-ai cerut voie. Că dacă îmi cereai nici nu-ți dădeam! Auziți și voi, din tot Bucureștiul, ea și-a găsit…fericirea în… „cui”…
-Ia, hai gata copii, lăsați prostiile ,înterveni „autoritar” Irina. Hai fuga la spălat pe mâini, și la masă, că se răcește bunătate de mâncare. Și mai omoară și domnul doctor cu domnul Victor la timp așteptând! Gata la masă, toată lumea.
-Doamna Irina, dacă îmi amintesc eu bine, la spital eu dădeam ordine!
-Da, așa e domnu doctor, dar aici eu fac regulile! …și la un asemenea răspuns toți izbucniră în râs.

*****

George și Ioana, cei mari, erau plecați în vizită la soții Petrescu. Victor plecase să se întâlnească cu un prieten, iar Maria, pur și simplu să se plimbe. Simțea nevoia să iasă din casă, să fie ea cu ea. Ioana mică și George erau pe terasă în compania unei limonade și a unei de fursecuri, rămase din ziua trecută. Irina se tot foia dintr-o parte în cealaltă pe lângă ei.
-Ai ceva să ne întrebi ori să ne spui și nu știi cum să începi? întrebă Ioana. Mie așa mi se pare…hai îndrăznește! Ți-a stârnit George ieri curiozitatea?
– Nu, Doamne ferește, ce mă bag eu! Altceva ar fi de discutat…ceva ce nu mai suportă amânare…
Uitați despre ce este vorba. O să fiu cât se poate de explicită ca să înțelegeți situația. Deci…
-Irina, tu te-auzi ce spui?…Cum e posibil așa ceva?…Mama?…Nu se poate! George ție îți vine să crezi?…Nu, nu se poate, cred că e o glumă, o încercare să ne testezi reacția…spune că asta e…te rog, spune asta! și Ioana izbucni în plâns.
-Așa fetițo, plângi. Plânsul îți face bine, ai să vezi altfel situația când te vei elibera. Și dintr-o dată și din ochii ei începură să curgă lacrimi mari, fierbinți.
Numai George sta nemișcat . Nici un mușchi nu-i tresărea pe față. Pe Irina o sperie atitudinea lui. A crezut că a făcut un șoc. Își șterse lacrima si zise șoptit:
– George, dragule, ești bine?
-Întotdeauna am știut că mama e o mare actriță, dar nu mi-am închipui niciodată că ar putea interpreta un asemenea rol! De ceva vreme, mama joacă rolul vieții ei, luptând pentru viața ei. Singură! Un monolog…
Nu știu dacă să o condamn pentru asta sau să o apreciez. Dar ce știu cu certitudine este faptul că o iubesc. Enorm. Și abia in acel moment din ochii lui începură a curge, involuntar, lacrimi. Lacrimi de iubire, de prețuire și de admirație.
– Gata puii mei, gata! Hai, totul o să fie bine. Domnu doctor, bunicul vostru s-a ocupat de tot. Nu ne rămâne decăt să ne purtăm firesc, cât se poate de normal, ca și până acum, să nu-i îngreunăm situația Marie. Sunt aici cu voi, ca întotdeauna.
– Știm , Irina, știm. Vom face cum zici tu. Mama e puternică, e o luptătoare. Vom fi și noi. O să fie bine…o să fie bine George, mă auzi?
-Da, te aud, vom fi puternici și mai presus de toate, îi vom fi alături. Ai grijă Ioana, insuflă-i încredere, nu lăsa să se vadă că îți este teamă pentru ea, pentru viața ei. E timpul să joci și tu un rol. Ea exemplu de la ea. O să-ți fie greu, dar trebuie…Dacă ea nu se arată temătoare, așa trebuie să facem și noi. Mulțumim Irina, și pe tine te iubim, o știi.
– Tot ce vă rămâne de făcut, copii, e să vă rugați ca totul să se termine cu bine. Rugăciunile copiilor pentru mama lor sunt ascultate întotdeauna! și Irina își făcu o cruce cu ochii spre cer.
În tot acest timp, Maria se plimbase fără o țintă anume. Obosită, se opri să se odihnească pe o bancă dintr-un mic părculeț. Căută în geantă să scoată o batistă, când fără să vrea, dădu cu mâna de un cartonaș. Îl scoase și citi:  Doctor în Psihologie și Parapsihologie, Iulia Matei, iar dedesubt un număr de telefon. Mecanic, luă telefonul și formă numărul. Sună de foarte multe ori fără să-i răspundă cineva. Era pe cale să-l închidă când de la celălalt capăt se auzi o voce:
– Alo, Iulia Matei , cu ce vă pot ajuta?
– Bună ziua. Maria Săndulescu sunt. Știți…ne-am întâlnit într-una din zilele trecute în parc. Mi-ați lăsat o carte de vizită.
– Da, desigur, îmi amintesc. Vrei să vorbim? Oricînd, oriunde, ți-am mai spus. Poți veni chiar și la mine acasă dacă vrei, am un mic cabinet, unde ofer ajutor prietenilor care au nevoie să-și vindece sufletele. Îți trimit adresa printr-un mesaj. Vii când vrei.
-Pot veni acum?…vă rog, am nevoie să discut cu cineva din afara familiei!
-Desigur, sunt acasă. Unde ești?
-Întâmplător sau nu, tot într-un parc. Dar o să iau un taxi și vin la dumneavoasrtă. Trimiteți-mi vă rog adresa.

*****

În sufrageria soților Petrescu, când George a terminat de vorbit, s-a instalat liniștea absolută. Parcă era un moment de reculegere. Prima care trase adânc aer în piept, expirându-l apoi într-un oftat prelung, fu doamna.
-George, ești sigur că lucrurile sunt chiar așa cum ni le-ai prezentat, și nu ai ascuns nimic ca să ne protejezi?
-Din toate analizele și discuțiile pe care le-am avut cu cei doi, așa stau lucrurile, zise acesta.
-Dacă într-adevăr așa este, faptul că Maria a fost inspirată să meargă din vreme pentru investigații, are un aliat de partea ei, timpul. Sfatul meu este să nu amâne operația mai mult decât trebiue. Îmi pare rău că starea mea de sănătate nu-mi permite să mă implic prea mult, dar am toată încrederea în voi. Faptul că îi sunteți alături contează foarte mult. Noi vom fi alături de ea cu gândul și cu sufletul, încheie doamna Petrescu.
-Fiindcă veni vorba de suflet, se alătură discuției și domnul Petrescu, eu unul aș fi de părere că o consiliere psihologică înainte de operație și obligatoriu și după, ar ajuta-o foarte mult. Persoanele care par foarte sigure pe ele înainte, după….de cele mai multe ori fac depresii. O măsură de precauție în plus, n-ar strica.
-Nu vrem să forțăm lucrurile, zise Ioana, cred că acest aspect se va rezolva de la sine. Chiar în ziua în care Maria a aflat diagnosticul, a cunoscut întâmplător în parc o doamnă psiholog cu care a stat puțin de vorbă. I-a lăsat o carte de vizită. Nu știm cine este, dar ea a căpătat încredere numai schimbând câteva cuvinte. Sunt sigură că o va contacta cât de curând…dorim să fie alegerea ei…
-Ne pare rău că nu v-ați putut bucura de prezența noastră aducându-vă veși bune, dar …viața e imprevizibilă…și atât bucuriile cât și necazurile fac parte din ea…sperăm ca data viitoare când ne vom revedea să sărbătorim, se scuză într-un fel George, de parcă s-ar fi simțit vinovat de faptul că nu le adusese un dram de bucurie în sufletele lor bătrâne.
– Data viitoare…zise domnul Petrescu…data viitoare vă așteptăm cu vești bune…numai să ne ție Dumnezeu…măcar așa cum suntem. Cum ai spus și tu, viața e imprevizibilă ,iar noi cam de mult timp prin ea. Dar…noi vă așteptăm! Pentru Maria, toată dragostea noastră și multă sănătate! Spuneți-i să nu-și facă griji pentru noi. Atâta timp cât o știm pe ea bine…și noi vom fi. Să ne țineți la curent cu tot. Dacă nu veți mai putea trece pe la noi, înțelegem, altele sunt prioritățile. Vorbim la telefon…
– Sigur, o să vă ținem la curent cu tot …și poate mai trecem…să dea Dumnezeu să fie bine. Noi vom face tot ce este omenește posibil …restul depinde, o știți și voi, de El. Și ridicându-se în același timp cu Ioana, George salută respectuos și se îndreptă spre ieșire urmat de aceasta.

Flori Bungete