Munții Caucaz… Ce ne vine în minte? Sovietica, ceceni, un vârf al cărui nume nu ni-l amintim. În România cam tot ce ține de fosta Uniune Sovietică este între ignorat și subapreciat. Pierderea este a noastră. Caucaz sunt cei mai satisfăcători munți pe care i-am văzut până acum. Am căutat din Alaska până în Nepal și am găsit la trei ore de zbor de România când mă așteptam  mai puțin. De ce sunt așa speciali? În primul rând că sunt genul de munte estetic, balansat, proporțional. Frumos mai bine zis. Apoi că beneficiază de altitudinea ideală pentru vizitat/urcat pentru un om mediu, nespecialist. Sub 2000 de metri nu prea sunt munții munți. Peste 5000 sunt mai greu de accesat. Caucaz în intervalul ăsta își are majoritatea punctelor de interes. Apoi infrastructura, este prezentă, dar nu a adus cu ea turism de masă. Nici vorbă de miile de mașini de prin Carpați. Condițiile relativ bune, nu suferi de frig în cabane, mâncarea excelentă, transport acceptabil.

Partea culturală, etnică este la nivel. Nu atât de interesantă lumea din sate ca în Nepal sau Ecuador, dar nici sterilitate ca în Europa de vest sau America de nord. În cele din urmă, prețul nu e deloc scump. Odată ajuns poți petrece 2 săptămâni la munte în Georgia cu 300 de euro fără nicio problema, dormi și mânânci bine. Raportul calitate pret, luând în calcul chiar și transportul cu avionul, este greu de bătut. Caucazul georgian se împarte în 3 mari regiuni: Svaneti, Kazbegi și Tusheti, toate la nord de Tbilisi. E ca și cum ai sta în București și te-ai uita spre nord spre Carpați și ai vedea Retezat, Făgăraș și Bucegi. Ca logistică e un pic mai complicat în Georgia decât în România. Munții sunt mai înalți și mai sunt unii mai izolati, iar republica Ossetia este în mijlocul la toată treaba asta. Cu mici excepții nu prea se poate trece dintr-o zonă muntoasă în alta fără a coborî în orașe în prealabil.

Zona Kazbegi este unde majoritatea străinilor încep, este cea mai apropiată de Tbilisi. Trezirea devreme, metrou până la autogara Didube, de unde să iau „mașina” pe șoseaua transcaucaziană spre munte. Caucazul este tăiat de trei drumuri. Cel mai important dintre ele este „Șoseaua Miltiatra Gruzina” care leagă Tbilisi de Vladikavkaz via regiunea Kazbegi. Rușii au depus eforturi enorme să o construiască și să o întrețină, iar expansiunea spre sud a depins de șoseaua asta.

În autogară ai de ales între taxi împărțit și microbuzul marshrutka. Preț 15 lari, 5.50 euro, la microbuzul „marshrutka”, 20-30 lari la taxiul împărțit. Am negociat și am scos taxiul la preț de marshrutka, e extrem de folositor să știi ceva rusă sau să memorezi câteva fraze înainte. Engleza se vorbește rar și costă destul de mult în plus. Neoficial îți iau prețul de gringo, oficial îți spun clar – vrei ghid vorbitor de engleză te costă 50 la sută în plus, asta ca să dau doar un exemplu. Taxiul s-a umplut rapid și am pornit la drum. Parteneri de drum doi georgieni tăcuți și o slovacă plină de aere.

După vreo 65 km am ajuns la Anauri o fortăreață faimoasă a Georgiei. Arhitectură extraordinară, multă istorie. Înainte – la km 110 Gudauri, stațiunea de ski cea mai cunoscută din Georgia. Cu gândul de a reveni la iarnă, am investigat. Prețuri rezonabile în jur de 30-35 lari (10-11 euro) pe zi biletul. Închiriatul de ski cam tot acolo. E greu să-ți dai seama când nu e zăpadă, dar pârtiile arătau bine, lungi și abrupte. A urmat pasul Jari, maximul de altitudine al șoselei, de 2379 m. În cele din urmă am ajuns la destinație Stepantsminda, un orășel în vale aproape de granița rusă. Timp total din Tbilisi două ore și jumătate. Stepantsminda e centru la tot ce ține de activități montane în zona Kazbegi. Cazări, restaurante, agenții de turism, ghizi, închirieri de echipament – toate aici se găsesc. Coborât din taxi m-am cazat rapid și am zis să profit de restul zilei. Am luat-o pe jos spre Rusia, granița era la vreo 10 km. Drum la vale, mașini puține, oi și vaci multe. Valea foarte frumoasă, amplă, verde.

Verkhni Lars e singura graniță deschisă între Georgia și Rusia. Extrem de multe camioane așteptând să intre în Rusia,  majoritatea cu numere de Armenia. Rusia este clientul numărul 1 de departe pentru produsele armenești și mai tot exportul se face pe aici. Dacă georgienii sau rușii închid șoseaua sau granița (și nu doar o dată au făcut-o), Armenia este paralizată. Din sens opus veneau multe mașini cu numere rusești, turiști venind spre Georgia. Graniță modernă, din câte am înțeles acum, românii pot trece în ambele sensuri. Am zis să o iau gradual, de la ușor la greu, începând cu văile. Valea Truso e faimoasă în zonă, toată lumea o recomandă. O excursie de o zi costă cam 6 euro și înseamnă practic un loc într-un microbuz care te duce până în ultimul sat, te lasă și vine și te ia seara. Total vreo 20 km de mers pe jos  dus- întors pe malul râului Tergi. Sunt câteva sate prin vale, dar mai toate abandonate. L-am întrebat pe un georgian de ce nu este lume și mi-a răspuns că din cauza vremii, „iarna e zăpadă de 9 metri”. Adevăratul motiv sunt conflictele etnice, ossetienii au plecat din cauza războaielor de după anul 1991. Georgienii le-au făcut viața atât de grea, încât ossetienii au plecat de bunăvoie.

Biserica ortodoxă georgiană e cunoscută ca fiind agresivă, naționalistă și politizată. În Valea Truso, după expulzarea ossetienilor, imediat a intrat biserica în acțiune. A renovat și extins o mănăstire pe care o avea. A populat-o la maximum cu călugări și a început să acapareze terenuri în jur. „Georgiei o să-i fie greu să returneze valea Osetiei dacă există mănăstire cu călugări activi. Lumea o să se opună”, îmi spunea un ossetian. (Ossetia este compusă din creștini și musulmani, raportul e cam 2 la 1).  E intesant să vezi cum satele sunt distruse total și vizavi biserica prosperă. În afară de un sat unde mai erau doi bătrâni, nu am văzut nici un locuitor, în schimb, la mănăstire plin de popi.

Valea însăși e perfectă. La fiecare cotitură peisaje uimitoare, parcă făcute pe calculator. După trei ore am ajuns la un punct militar, de aici încolo nu se mai poate merge. Suntem prea aproape de granița cu Ossetia, soldații ne-au verificat pașapoartele și ne-au lăsat să urcăm pe un munte care oferă o panoramă. „20 de minute, nimic în plus”, mi-a spus o santinelă uitându-se la ceas.

Valea Sno este cealaltă vale importantă din Kazbegi.  Marshrutka te duce din Stepansminda până într-un sat numit Juta și de acolo pe jos. Peisaje montane perfecte, munții imposibil de descris sau reprezentat fidel prin poze. Deasupra satului există o cabană și un loc de campare, Zeta Camp. După mine Zeta e locul de munte perfect pentru oamenii medii care nici nu vor să urce la mare altitudine, dar nici să se streseze cu muntele suprapopulat și plin de mașini. Peisaj perfect, prețuri decente, mâncare bună, liniște – la Zeta o să petrec câteva zile într-o excursie viitoare.

Tot ce a fost până aici poate fi făcut de orice persoană, indiferent de vârstă și condiție fizică, în limitele normalului bineînțeles. Pozele nu pot reda atmosfera, liniștea, sentimentul de izolare sau istoria. Dacă în general reușim să facem să pară o zonă mai frumoasă decât este prin poze –  aici e invers. Dincolo de înălțimea vârfurilor și frumusețea văilor Kazbegi de azi este cumva similar cu Carpații dinainte de șoselele asfaltate și lume cu ultimul model de echipament și telefoane. Munte și nimic altceva.

Răzvan Vulpea Călătoare