Relațiile româno-ruse au reprezentat de-a lungul timpului un izvor al conflictelor. Momentele încordate între cele două tabere s-au înregistrat chiar și în situația în care cele două țări colaboraseră militar pentru înfrângerea unui inamic comun: Imperiul Otoman, existând, de asemenea, o convenție semnată(4/16 aprilie 1877) prin care România permitea tranzitarea teritoriului românesc trupelor rusești care trebuiau să mențină și chiar să APERE la nevoie integritatea teritorială a statului român.
Războiul de independență(1877-1878) se terminase, iar România contribuise din plin –istoricul Nicolae Isar apreciază în jurul cifrei de 10 000 pierderile suferite de armata română: morți, răniți și dispăruți- la înfrângerea Imperiului Otoman și se regăsea în tabăra învingătoare, alături de Rusia. Contribuția majoră a României la câștigarea conflictului, coroborată cu miile de morți pe care țara noastră i-a sacrificat în acest război ne dădea tot dreptul de a spera la recunoașterea Independenței de către areopagul european.
Inițial, lucurile se vor complica însă din cauza neînțelegerilor survenite între statele dominatoare europene, dornice să dobândească fiecare câte o parte din teritoriul muribundului Imperiu al Semilunii, călcând însă peste revendicările statelor mici (printre care și România) care luptaseră cu mult avânt.
După război, clasa politică românească aflată la guvernare, în frunte cu Ion C. Brătianu, va trebui să gestioneze cât se poate de bine două situații extrem de tensionate. În primul rând, menținerea unor relații neconflictuale cu trupele rusești menținute în țară care, conform lui Apostol Stan, nu evitau să comită excese față de populație. În al doilea rând, liderul liberalilor trebuia să depună toate eforturile diplomatice pentru păstrarea integrității teritoriale și recunoașterea Independenței mult dorite.
La data de 19 februarie /3 martie 1878 – o dată însemnată din punct de vedere simbolic, așa cum precizează Nicolae Ciachir, fiind ziua în care țarul Alexandru al II-lea urca în anul 1855 pe tron- la San Stefano(un cartier de la periferia Istanbulului), se va semna tratatul dintre Imperiul Rus și cel Otoman, fără ca autoritățile române să fie măcar anunțate pentru a-și trimite un reprezentant. Istoricul Iulian Oncescu afirmă în lucrarea sa, România în politica orientală a Franței, că de abia la data de 9 martie decidenții politici de la București au aflat de existența acestui tratat prin intermediul „Jurnalului de Petersburg” expediat de Iancu Ghica. La această întâlnire se hotărâse recunoașterea independenței României doar în condițiile în care partea de sud a Basarabiei era cedată rușilor, în schimbul ei urmând să primim Dobrogea. În același timp, se specifica pentru armata rusă rămasă în Bulgaria o perioadă de doi ani pentru tranzitarea teritoriului românesc. Între timp, trupele rusești puseseră control pe majoritatea zonelor strategice.
Încă din 20 martie 1878, așa cum afirmă istoricul Liviu Brătescu, în condițiile în care statul român nu ar fi permis tranzitarea teritoriului de către armata rusă de la sud de Dunăre, cancelarul rus Gorceakov amenința chiar cu dezarmarea armatei noastre. La această atitudine sfidătoare, afirmă Sorin Liviu Damean – unul dintre cei mai avizați biografi ai lui Carol I- conducătorul României va da un răspuns pe măsură, afirmând: „o armată, care a luptat la Plevna în fața Împăratului Alexandru al II-lea, poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată”. O replică asemănătoare se pare că a existat și din partea lui Ion C. Brătianu în fața aceluiași cancelar nevrotic în cadrul întâlnirii din Crimeea, din septembrie 1876. Neînțelegându-se asupra anumitor aspecte care trebuiau să întregească o viitoare colaborare, Gorceakov ar fi amenințat cu ocuparea României fără nicio ezitare. La această atitudine belicoasă primul ministru român ar fi răspuns prompt: ne veți distruge, dar ne veți stima, dorind să arate că în fața unei asemenea situații românii vor riposta cu toate mijloacele, iar misiunea Rusiei nu va fi nicidecum una facilă.
În luna aprilie a anului 1878 presiunea rusă se va simți și mai mult. Cele trei județe din partea meridională a Basarabiei intraseră sub controlul armatei țarului, în Tulcea veneau nave de război, iar capitala noastră se afla împresurată de trupele de ocupație rusești. În această situație delicată, la nivel de discurs Ion C. Brătianu îndemna la calm pentru a nu complica și mai mult lucrurile. Totuși, potrivit lui Alex Mihai Stoenescu, liderul liberal nu a ezitat să folosească anumite subterfugii contra rușilor pe timpul staționării acestora: „se înregistrează frecvente asasinate de ofițeri ruși comise de țigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) pentru infectarea militarilor străini, întrebuințarea cărnii de câine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de tracțiune, a pieselor metalice de la căruțe, a muniției de infanterie. Conform tradiției, toate aceste operațiuni au fost organizate de agenți liberali, oameni de acțiune ai lui Brătianu”.
Începând cu data de 10 aprilie, luând în calcul chiar cucerirea Bucureștilor de către ruși, liderul român nu excludea varianta unei retrageri a lui Carol I și a Guvernului în zona Olteniei. Zece zile mai târziu, în urma întrunirii Consiliului de Miniștri, se decidea ca soldații români să ocupe poziții defensive în perimetrul Piteștiului, Câmpulung, dar și în vechea cetate de Scaun a Târgoviștei. Toate aceste acțiuni erau coroborate cu pregătirea terenului de război în Oltenia. În același timp, Ion C. Brătianu iniția demersuri către Franța, dar mai ales asupra factorilor de decizie ai Marii Britanii în scopul obținerii unui ajutor militar. Prin Ion Bălăceanu se făceau aceleași demersuri și asupra politicii vieneze din Austro-Ungaria. Rezultatele însă nu au fost cele scontate.
Pe fondul nemulțumirilor acumulate ca urmare a împărțirii sferelor de putere la San Stefano care îi atribuiau Rusiei o influență mai mare, în special Marea Britanie și Austro-Ungaria au cerut organizarea altui Congres european care, bineînțeles, trebuia să aducă modificări celui precedent și să le satisfacă doleanțele. Ei bine, acesta se va desfășura la Berlin între 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 sub atenta organizare a cancelarului „de fier” Otto von Bismarck, noul „arbitru” al Europei.
Ședințele Congresului aveau să consființească înțelegerile secrete realizate anterior de către marile puteri prin acorduri bilaterale. În urma acestora, Marea Britanie își exprima punctul de vedere pentru cedarea județelor din sudul Basarabiei, primind insula Cipru, Herțegovina și Bosnia urmau să intre sub controlul austro-ungar, Bulgaria Mare creată la San Stefano era divizată, iar armata rusă de ocupație trebuia să se retragă în termen de cel mult șase luni. România pierdea județele Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei, primind în compensație Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor.
Obținând în urma Congresului de la Berlin cea ce își dorea cu fervoare, ieșirea la Marea Neagră, Rusia va elimina presiunea față de România, neînregistrându-se conflicte militare. Era clar că o eventuală ocupare a țării de către ruși ar fi provocat indignarea Occidentului care nu privea cu ochi buni o întărire însemnată a imperialismului rus în această zonă. Se încheia astfel acest episod tensionat al relațiilor româno-ruse. Politica externă a României în perioada imediat următoare va fi legată de integrarea în cadrul unui bloc politico-militar care să-i ofere siguranță în fața pericolului rus. În acest sens se va înscrie decizia factorilor de decizie de la București de a adera la finele anului 1883 la Tripla Alianță(Germania, Italia, Austro-Ungaria).
Prof. Alin Manole
