La data de 2 februarie 1711, în anul în care țarul Petru cel Mare și domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir erau învinși de către turci în bătălia de la Stănilești, se năștea Constantin Mavrocordat, unul dintre cei mai cunoscuți domnitori fanarioți. Proveniți din cartierul grecesc Fanar, aflat la periferia Istanbulului, fanarioții au reprezentat izvorul de autoritate prin care Sultanul a înțeles să gestioneze influența otomană în Modova și Țara Românească. În condițiile în care confruntările militare ale turcilor în această parte a Europei se amplificau, iar domnitorii români nu ofereau încrederea necesară, trădând cauza otomană de mai multe ori, s-a ajuns la soluția numirii de către Poartă a fanarioților în spațiul românesc. Ei trebuia să asigure liniștea militară la hotarele țării și, poate și mai important, să fie administratori desăvârșiți, în sensul stoarcerii resurselor economice cât se poate de bine. Astfel, timp de peste un secol, până la mișcarea de redeșteptare națională a lui Tudor Vladimirescu(1821), acești reprezentanți ai turcilor în spațiul românesc și-au exercitat dominația.
Constantin Mavrocordat provenea dintr-o familie prestigioasă, originară, se pare, din insula Chios. Bunicul său, Alexandru Mavrocordat(Exaporitul= consilier secret) a fost primul reprezentant important, îndeplinând funcția de mare dragoman(dregător în cadrul Imperiului Otoman ce se ocupa de relațiile diplomatice în special cu țările europene), evidențiindu-se ulterior în cadrul tratativelor ce-au precedat pacea de la Karlowitz din 1699, în urma căreia Transilvania intra sub sfera de influență a Monarhiei Habsburgice.
Nicolae Mavrocordat, tatăl lui Constantin, a fost primul domnitor fanariot din spațiul românesc(1711/Moldova, 1716/ Țara Românească), reușind, de asemenea, să aibă cea mai longevivă domnie neîntreruptă din epoca fanariotă(1719-1730), timp în care s-a aflat la conducerea Țării Românești. Se spune că pe linia maternă se număra printre urmașii domnitorului moldovean Alexandru cel Bun. După moartea tatălui său în anul 1730, Constantin Mavrocordat a fost ales domnitor în Țara Românescă de către un important grup de boieri, semn că acest nucleu nobiliar era încă unul puternic. În contextul schimbărilor survenite la conducerea Imperiului Otoman, domnia lui Constantin Mavrocordat nu a fost inițial acceptată, fiind recunoscută după vizita domnitorului la Constantinopol. Începea astfel istoria țărilor române aflate sub conducerea acestui domnitor fanariot, care a avut 6 domnii în Țara Românească și 4 în Moldova.
Geograful grec, Katsaitis, îl portretizează în felul următor pe Constantin Mavrocordat, „Constantin bei sau Constantin voievod, căci astfel este numele domnitorului, este de statură obișnuită, oarecum slab, cu barbă neagră și puțin sașiu, asemănându-se cu totul lui beizade Iancul (fratele lui Constantin), care este de statură mai mică și mai sașiu decât Constantin voievod. Acest domn este, pe de altă parte, foarte erudit, petrecându-și toate orele libere din zi și o mare parte din noapte în lectură continuă, iubitor de literați, determinându-i să vină la el cu mari salarii; el posedă mai multe limbi:greaca vulgară, grecea literară, turca, latina, italiana, franceza, moldoveana și valaha, acestea din urmă fiind de fapt, una și aceeași limbă. Pe de altă parte, el este puțin ciudat, iubitor de noutăți și nerăbdător în rezolvarea chestiunilor lui și în anumite momente nu este lipsit de mânie și de extravaganță. Depășește cu puțin vârsta de 30 de ani și a fost numit domn la 18 ani, atât este de mare reputația familiei Mavrocordat pe lângă turci, încât, în pofida vârstei lui, după moartea tatălui a fost învestit cu principatul”. Faptul că domnitorul era un mare iubitor de cărți o demonstrează și biblioteca familiei Mavrocordat, considerată una dintre cele mai valoroase și însemnate din epocă.
Deosebindu-se oarecum de firea tatălui său care avusese o domnie despotică, Constantin Mavrocordat a încercat să ducă o politică de înțelegere cu marii boieri autohtoni, fiind conștient de faptul că stabilitatea reprezenta sursa profitului. Nu a ezitat, însă, să intervină împotriva lor atunci când a considerat necesar. După sfârșitul războiului ruso-austro-turc(1735-1739), domnitorul a decis să acorde o scutire generală de dări și prestații către stat pe o perioadă de 3 ani celor care s-ar fi stabilit în țară. Acest fapt a declanșat un adevărat exod al românilor transilvăneni, asupriți de dominația habsburgicilor. Era o decizie înțeleaptă din două considerente: 1. Stabilirea cât mai multor locuitori însemna pe termen mediu și mai mulți plătitori de taxe și o economie mai puternică; 2. Exodul românilor din Transilvania era o lovitură dată de turci Imperiului Habsburgic.
Într-o societate în care boierii, reprezentanții mănăstirilor, clerul și chiar poslușnicii (ajutoarele boierilor, bisericilor) erau scutiți de taxe, presiunea fiscală cădea pe clasa cea mai defavorizată, țărănimea. Constantin Mavrocordat va introduce o dare unică care putea fi plătită în 4 termene anuale(sferturi). Aceste taxe vor crește însă odată cu presiunea venită din partea turcilor. Totodată, vor fi eliminate dările pentru pogonărit și văcărit, ce reprezentau anumite sume ce trebuiau achitate în urma exploatării pământului (mă refer la viticultură în primul rând), dar și a creșterii animalelor. Aceste măsuri s-au impus în momentul în care domnitorul a considerat că păstrarea lor nu aducea nicidecum un profit vistieriei, așa cum se aștepta, ba dimpotrivă, mulți oameni refuzau să mai crească animale și nu mai munceau în număr mare diversele culturi. Poate cea mai importantă reformă a lui Mavrocordat a fost desființarea rumâniei în Țara Românească(1746) și a veciniciei în Moldova(1749). Astfel, țăranii șerbi(cei ce nu posedau pământ) putea să se elibereze de sub stăpânirea celor care îi exploatau dacă aceștia erau de acord, sau prin plata unei sume de bani. Problema era că ei nu aveau unde să se stabilească, neavând proprietate. Din acest considerent, țăranii au devenit clăcași, în sensul că trebuiau să presteze 12 zile de muncă pe an în Țara Românească și 24 în Moldova. Această situație a fost tranșată în favoarea marilor exploatatori prin introducerea, mai târziu, a nartului ( normă zilnică de muncă) care mărea considerabil zilele de lucru. Domnitorul Moldovei Grigore al III-lea Ghica a introdus nartul începând cu 1766.
În plan administrativ, Constantin Mavrocordat a instituit o nouă dregătorie, cea a ispravnicilor, cei care, ca reprezentanți ai Domniei, aveau să controleze fiecare județ, atribuțiunile lor exercitându-se în 3 sectoare vitale ale vieții de stat: fiscalitate, administrație și justiție. Nu au lipsit cazurile în care domnitorul i-a pedepsit pe ispravnici pentru abuzul de putere. Prin implicarea ispravnicilor în domeniul justiției s-a realizat și o descentralizare a aparatului judecătoresc. În cadrul reformei juridice s-a apelat la folosirea procedurii scrise în locul celei orale, deciziile adoptate erau așternute pe hârtie, în dublu exemplar, iar domnitorul primea lunar informațiile necesare. În timpul domniilor lui Constantin Mavrocordat s-a încercat, de asemenea, eliminarea limbii grecești din administrație, limba română urmând a fi singurul liant comunicațional între autoritatea centrală și reprezentanții locali.
Invățamântul nu putea să lipsească din obiectivele domnitorului, în acest sens Constantin Mavrocordat a sprijinit mai mulți tineri să studieze în Occident. A dezvoltat și a întreținut buna funcționare a Academiilor domnești din Iași și București. A purtat discuții cu diverse personalități ale vremii pentru întocmirea unei istorii moldo-muntene. În anul 1741 a fost tipărită prima colecție de documente istorice românești.
În calitate de domnitor al Moldovei, în anul 1769, Constantin Mavrocordat își va găsi sfârșitul în contextul războiului ruso-turc(1768-1774). Refugiat la Galați, după invadarea Moldovei de trupele țariste, domnitorul va fi făcut prizonier și rănit în urma un conflict avut cu un cadru militar rus. Va fi transportat la Iași, unde va muri la scurt timp din cauza agravării rănii la vârsta de 58 de ani.
Prof. Alin Manole
