Știați că bunicul scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti a fost paharnic? O meserie foarte importantă, încă din Evul Mediu și chiar cu mult înainte. Paharnicul era boierul de la curtea domnilor români care avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând chiar băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită. Administra, de asemenea, viile și pivnițele domnești și avea grija dărilor în natură datorate domnitorului din vinul produs în țară. Casa Dâmbovițeană este casa paharnicului Nicolae Brătescu, fost magistrat al orașului (1844-1845), ridicată pe structura unor beciuri din secolul al XVIII-lea, în stil baroc, cu două niveluri, fiind una dintre cele mai frumoase construcţii ale epocii, situată pe Calea Domnească, nr. 210, având indicativul Db—II-m-A-17249, așa cum reiese din Lista Monumentelor Istorice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113, din 15 februarie 2016. Aici a locuit și pitarul Alecu Brătescu, fiul paharnicului Nicolae Brătescu, iar tot aici s-a născut Ioan Alexandru Brătescu Voinești, viitorul scriitor, academician și om politic de mare anvergură.
Coşurile de fum ale clădirii monument-istoric, sunt unice în oraş ca valoare arhitecturală şi artistică. La parter, clădirea prezintă beci parțial pe bolți de zidărie și camere cu destinație gospodărească sub jumătatea vestică a etajului, care are planul compus dintr-o sală mediană și patru camere de dimensiuni mari dispuse simetric, iar interioarele erau decorate cu stucatură și găzduiau sobe impunătoare de teracotă. În timp, două foişoare deschise au fost desfiinţate, iar faţada simplă a fost împodobită cu decoraţiuni eclectice, în ton cu stilul Bucureştilor, care mai pot fi văzute şi azi. În 1947, la scurt timp după moartea lui Ion Alexandru Brătescu Voinești, casa a intrat în proprietatea statului prin naţionalizare şi a găzduit, sediul Comitetului Judeţean de Partid.
Și totuși de unde denumirea de Casa Dâmbovițeană? Din 31 decembrie 1972 şi până după Revoluţia din decembrie 1989, aici a funcţionat până în 1995 un celebru restaurant. La vremea respectivă, interiorul era amenajat în stil italian, vechile beciuri au fost transformate în cramă, iar grădina era deschisă muşteriilor. Mai știți ce înseamnă „mușterii”? Este un cuvânt de origine turcească și se referă la cumpărător, client. Nu v-ar fi plăcut să fiți și dumneavoastră unul dintre mușteriii acestui loc? Era superb. Cel mai probabil că paharnicul Nicolae Brătescu ar fi fost mândru de această întrebuințare a casei lui.
Să revenim totuși la perioada de glorie a imobilului…La 31 decembrie 1972 a fost inaugurat în această clădire restaurantul „Casa Dâmbovițeană”. Se spunea atunci că acel imobil aparținea fraților petroliști Câmpeanu, dintre care după revoluția din decembrie 1989, Radu Câmpeanu a înființat Partidul Național Liberal. Era un restaurant deosebit de frumos, iar începând din vara lui 1973 a funcționat și terasa, unde se asculta muzică de pahar în surdină. În beci era amenajată o cramă cu mobilier, fețe de masă și veselă, care nu a funcționat însă niciodată, iar în curte, în două garaje era amenajată un fel de magazie. În primele 8 luni de zile de la inaugurarea restaurantului au fost schimbați 3 șefi de unitate (Paul Istrate, Iosif Brăileanu și Ion Closcaru), precum și trei ajutori de șefi (Nicușor Săndulescu, Costel Neguț și Titi Ozon, tineri cu viziune, dar fără drept de decizie). Unul dintre barmani era Mișu Crăciun de pe strada Justiției și altul Miki Constantinescu care locuia lângă atelierul Ciocanul și pe unde s-a construit magazinul „La căruță”, amândoi decedați de tineri.
Prost administrat de responsabili de „bombe”, restaurantul a ajuns în câteva luni să fie părăsit de barmani și ospătari. Noroc cu bucătareasa, tanti Sabina și ajutoarea turcoaică Lali, nevasta unui frizer din central orașului, care aduceau venituri făcând gogoși pe care le vindeau la Romlux și la Liceul Economic, dar și salată de beouf, icre, salată orientală, pește și cârnați prăjiți, chiftele, iahnie și fasole bătută, chifle și celebra „oranjada”, toate aceste preparate se vindeau vis-a-vis la Tribunal, unde astăzi este Muzeul Județean de Istorie. De remarcat, este faptul că în anii de început ai restaurantului (1978-1981), aici a cântat renumitul Emil Gavriș, dar și formația de lăutari condusă de Nelu Urziceanu, tatăl celebrei Aura Urziceanu, unde a cântat și George Urziceanu de câteva ori. În perioada de vară, dimineața și în zilele în care nu cântau lăutarii, programul muzical era susținut de un magnetofon Tesla Sonet Duo. O, tempora!
Din nefericire, astăzi, imobilul este într-o stare deplorabilă din cauza incendiilor din 2007 și 2015, dar și din cauza nepăsării.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
