EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – povești pentru copii și părinți

EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – povești pentru copii și părinți

Bungete Florica  ( Flori Bungete ), s-a născut la 25 iulie 1962 , în comuna Produlești, județul Dâmbovița, este membră a SOCIETĂȚII SCRIITORILOR TÂRGOVIȘTENI și a UNIUNII INTERNAȚIONALE a OAMENILOR DE CREAȚIE și a publicat 5 volume de poezii, povești și proză: Prima mea scenă, poezii pentru copii, Editura Saga, 2015; Muză și poet, poezie, Editura Națiunea, 2018; Maria, roman, Editura Națiunea 2018; Amintiri și Născociri, Editura Bibliotheca 2018; Povești  pentru părinți și copii,  ( proză și versuri), Editura Bibliotheca, 2019. De asemenea, a colaborat la apariția unor lucrări literare comune: Antologia de literatură contemporană, Editura Națiunea 2015; Mi-s Muza/ Muzul poeziei, Editura Națiunea 2018; Enciclopedia scriitorilor români 2018, Editura Verbaniana, Poeți români 2018, Editura Verbaniana; Istoria literaturii române contemporane 2018, Editura Verbaniana; Antologia Scriitori români la început de Mileniul III, Editura Olimpias 2019;
Antologia de Sonete ,,Târgoviște-Chișinău-Rădăuți”, Editura Bibliotheca 2019; Antologia Eminescu, Eminescu, Eminescu, Editura Națiunea 2020; Antologia de… Pandemie 2020, Editura AmandA Edit. Pentru activitatea sa, doamna Florica Bungete a obținut următoarele premii și distincții  literare: PREMIUL DE EXCELENȚĂ al Festivalului de Poezie Patriotică  2015; PREMIUL al III-lea la Festivalul FASCINAȚIA MĂRII , secțiunea Proză scurtă umoristică 2017; PREMIUL PENTRU GENEROZITATE TEMATICĂ ȘI STILISTICĂ acordat de Editura Națiunea 2018; PEMIUL PENTRU PUBLICARE, acordat de Editura VERBANIANA; MENȚIUNE la Festivalul de Romanțe și Poezie Câmpulung-Muscel 2018.

MICUL INVENTATOR

Din volumul „Povești pentru copii și părinți”, Editura Bibliotheca, Târgoviște , 2019

„De multă vreme scriitorii români nu prea mai au tragere de inimă pentru basme, care, mai ales pentru copiii țării lui Ispirescu, au magia lor chiar în epoca când jocurile electronice îi țin până la uitarea de sine cu ochii înfipți în ecranul computerului, butonând febril în căutarea poveștii care îi aruncă într-un fals extaz. Și cu toate astea poveștile / basmele, atunci când sunt narate cu har, încă îi mai atrag pe cei de o șchioapă, dacă părinții, și educatorii școlari știu cum să le călăuzească pașii pe tărâmul miraculos al copilăriei (George Coandă).

“Seară de seară, retras pe scaunul lui cu trei picioare din dreptul ferestrei, Bogdan, privea aceeași scenă de mult, foarte mult timp. După expresia feței, nimeni n-ar fi bănuit că băiatul e preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul său. Privea absent, parcă dezinteresat, după părerea alor săi, pe micuța Bianca și pe blândul său bunic. Ce făceau ei? Nimic ieșit din comun: se jucau! Însă fiecare cu „jucăria” lui… dar amândoi deodată.

Bunicul, ținea în mână, mecanismul unei cutiuțe muzicale, găsit întâmplător într-o seară pe stradă, în dreptul unui coș de gunoi. Probabil cineva dorise să-l arunce, însă din greșeală îl scăpase pe jos. La început, trecuse pe lângă el, chiar lovindu-l ușor cu piciorul pentru a-l îndepărta din calea lui, însă auzi un sunet și se întoarse. Îl ridică de jos și îl privi cu atenție.

-Măi să fie, cred că mi s-a părut și cât pe-aci să-l arunce în coș!

Însă observă și o cheie minusculă care îi atrase atenția. O întoarse curios și… surpriză! În momentul când o eliberă, se auzi o muzică de vals, care pe bunicul îl făcu să zâmbească și zise:

-Știu ce e! Tare frumoasă trebuie să fi fost dansatoarea! Căci sigur acesta este, ceea ce a mai rămas dintr-o cutiuță muzicală…

Și gândul îi fugi în copilăria lui. Văzu casa mare, boierească, unde mama sa era bucătăreasă și văzu pe fata boierilor, frumoasă ca o păpușă, cu bucle mari, blonde, pline de panglici colorate, purtând întotdeauna rochițe înflorate și încărcate de volănașe, care se juca în salon, singură de fiecare dată, ținând în mâini doar cu o cutiuță muzicală. Dansatoarea de deasupra, era la fel de frumoasă și de cochetă, ca și ea. Fără să vrea, bunicul lăsă să scape o lacrimă din colțul ochilor.

– Am s-o iau acasă, mai zise bunicul! O curăț și, sigur Bianca se v-a bucura mult!

Bianca primise de curând în dar, o păpușă. Nu era foarte mare, însă părea a fi o balerină, cei drept puțin mai plinuță! În fiecare seară, îl punea pe ,,buni”, să-i fredoneze câte o melodie, iar ea, manevra păpușa în așa fel încât părea că aceasta dansează.

Bunicul, ca orice bunic care își iubește nepoții mai mult decât orice pe lume, se supunea cu voie sau fără voie. Asta până când aduse acasă ,,muzică adevărată”. Nu mică i-a fost bucuria fetiței când a văzut marea ,,minunăție”!

De atunci, în fiecare seară, ea se așeza pe covorașul de lângă bătrânul balansoar al bunicului, cu păpușa pregătită de dans, iar acesta balansându-se ușor, cu mecanismul muzical în mână, întorcea cheița și lăsa muzica să curgă! Iar păpușa, condusă de mâinile dibace ale Biancăi, parcă prindea viață.

Toate bune și frumoase, însă de multe ori bunicul adormea înainte ca ea să se sature de joacă și era nevoită, cu părere de rău să aștepte seara următoare, când timpul îi permitea bunicului să se joace cu ea, iar păpușa ei să danseze!

-Trebuie să fac ceva!, zise Bogdan  abia șoptit. Cred că știu ce o să fac, dar îmi trebuie timp și… liniște. Și momentul așteptat se ivi curând.

Era tare frumos afară. Părinții erau la serviciu, iar bunicul se hotărâ să meargă să-și viziteze un vechi prieten. De fiecare dată îi lua cu el și pe cei doi nepoți. Le făcea mare plăcere să meargă la ,,nenea Costache”. Avea o curte și o livadă imensă unde puteau să se joace în voie cu Lupu, câinele acestuia, ce nu părea a fi nici pe departe a ceea ce trebuia să fie după nume, dar așa îi plăcea stăpânului să-i spună. Era un câine de talie mică, tare nostim și jucăuș, peste poate, exact ca și cei doi frați. De data aceasta, știind că acolo bunicul petrece mult timp, Bogdan refuză să-i însoțească pe motiv că trebuie  să termine de citit o carte împrumutată de la prietenul său și care trebuia neapărat înapoiată.

Așadar, în vizită plecară numai Bianca și bunicul. Bogdan, de cum s-a văzut singur, se și apucă de… nu, nu de citit, ci de meșterit! A luat păpușa Biancăi, și ca și cum ar fi văzut-o prima  oară o studie cu mare atenție. Îi desfăcu rochița și cu băgare de seamă, decupă din corpul de plastic, pe spatele acesteia, o bucățică destul de măricică, atât cât să încapă în ea, ați ghicit!… mecanismul adus de bunicul. Se chinui un pic,  ce-i drept, dar cu ambiție, migală și pricepere, căci altfel nu se putea, a reușit să-l prindă bine într-un anume fel, lăsând în afară numai cheița. Curios să vadă dacă munca lui nu a fost zadarnică, învârti  cheia și, deodată, se auzi divina melodie, care de altfel și lui îi plăcea tare mult să o asculte. Îi venea să chiuie de bucurie, dar se abținu!

Îmbrăcă păpușa și o puse în locul unde o lăsase Bianca. Abia aștepta să se întoarcă acasă! Când sosiră, cam în același timp cu mama și tata, Bogdan nu se trădă în nici un fel. Lăsă lucrurile să curgă de la sine. Așadar, după cină la ora obișnuită pentru joacă, bunicul se așeză în balansoar și aștepta ca Bianca să-i aducă… dar ce?, că oricât a căutat ea în locul unde trebuia să fie, nu găsi mecanismul, și tare mare i-a fost dezamăgirea! Resemnată, după atâta căutare în zadar, se hotărâ să-l roage pe bunicul să-i cânte el, așa, ca și altă dată. Apucă păpușa și… ceva parcă nu era în ordine. Era mai grea decât de obicei, și  nu-și putea explica de ce. Curioasă, îi ridică involuntar rochița.
Zări cheița și scoase un strigăt care pe bunicul îl sperie la propriu:

  • Bunicule, uite, uite cheița! Vezi?… Iese din păpușă, a înghițit muzica, vezi?… Cum se poate?… Ce mă fac acum?

Și începu să plângă.

Mama și tata veniră și ei în grabă, bunicul se ridică din balansoar, numai Bogdan nu se mișcă de pe scăunelul lui cu trei picioare de lângă fereastră. Bunicul luă păpușa din mâna fetiței, în timp ce părinții încercau să o potolească din plâns.

El întoarse cheița mecanismului și ușor, așeză păpușa pe podea… mimând câțiva pași de dans. Uimită Bianca făcu ochii mari și rămase uitându-se lung!

– Uitați-vă, cântă singură!, sări în sus fetița și începu să bată cu bucurie din palme.

Toate privirile celor mari se îndreptară spre fereastră.

– Bogdan, zise bunicul, să înțeleg că asta ai ,,citit” tu azi? Bravo băiatule, ești un… mic inventator! Suntem mândri de tine! Recunosc că eu nu m-am gândit niciodată să fac treaba asta! E nemaipomenit ce ai făcut pentru sora ta! Nu va uita niciodată, să fii sigur! Uite cât e de fericită! Iar eu, trebuie să-ți mulțumesc! De acum pot să moțăi liniștit în balansoarul meu, și începu să râdă cu poftă, ca de o glumă bună.

Bianca, se apropie de Bogdan și îi spuse:

– Mulțumesc! De acum păpușa mea cântă și dansează… datorită ție! Te iubesc mult, mult de tot!

Bianca îl îmbrățișă pe Bogdan cu toată puterea ei.

– Și noi te iubim, Bogdan!, spuseră și părinții, la rândul lor. Credem că ăsta e numai începutul! Îți dorim la cât mai multe invenții și îl îmbrățișară drăgăstos.

– Vă mulțumesc! Știu că mă iubiți! Și eu vă iubesc… pe toți, și vă promit că nu vă voi dezamăgi niciodată!”