DUPĂ PLOAIE

După-o zi caniculară, cerul a stropit pământul
Cu o ploaie răcoroasă. – Doamne, mi-ai auzit gândul,
Se boscorodea vecina, țața Leana, a lu”…Șofron,
-Că de mai țineai văpaia, cădeam lată sub șopron!
Ptiu, fă maică, ce mai vremuri am apucat să trăiesc:
Vara nu mai este vară, parcă e cuptor ceresc!
Când era pe vremea mea, toată ziua-n câmp ședeam,
Săpam , coseam, seceram și nimica nu aveam.
Apă fiartă beam de sete, că de, cât să ție rece,
Îngropam ulcioru, da,… dar se încălzea, firește!
Ardea soarele și-atunci, de simțeai că te topești,
Dar uitai,…uitai de el când te-apucai să muncești.
Auzi, Veronico maică, zise ea către-a ei noră,
Câte grade-o fi fost azi, parcă-a zis, acu vreo oră,
La Antena Satelor. – Treișopt, da nu la soare,
Le-a spus p-alea de la umbră, i-a răspuns ea gânditoare.
– Ce zicea-i, că toată vara făceai plajă pe tarla?
Marea Neagră n-ai văzut-o, niciodată-n viața ta?
– Îu, ce departe te duseși, fetița maichii, cu gându.
Păi dacă plecam la mare, cine mai săpa porumbu?
Cine secera la grâu și fânu cine-l strângea?
Nici la mare, nici la munte, niciodată, fata mea.
Și-am trăit, uite și eu, tot ca ăia ce-au umblat
Cu toate că am ieșit, de vreo zece ori din sat!
Vorba vine, că de dus, m-am tot dus pe la oraș
De-am avut câte-o nevoie, dar m-am întors, mintenaș.
– Uite la ce m-am gândit, zise zâmbind, Veronica:
Dacă vrei, te duc la mare…nu te duc cu fofârlica!
– Fă maică, ai bolunzit? Eu la mare, despuiată,
N-ai să vezi în viața ta, vrei să-ntoarcă ăla-n groapă?!
Doamne-ajută și păzește! Păi tu l-ai văzut vreodată?
Era aprig la mânie de-l știa comuna toată!
Cum am triăt până-aici, fără mare, fără munte,
Oi trăi și de acu, crezi că mai am zile multe?
Zău, îmi vine să și râd, a mai fost una-ntr-o vară,
Cu bărbati-so la mare și s-a făcut de ocară.
Auzi, tu, femeie-ntreagă, la minte, să fie ea,
Să pozeze mai mult goală…Ferească de-așa ceva!
Și-a arătat, maică, poza la toate vecinele…
M-am uitat, de curioasă, Doamne ține-mi zilele!
Ascultam pe țața Leana cu ce haz mai povestea,
Și de dincoace de gard, m-amuzam și eu cu ea.
Că știam toată povestea, am și spus-o, mai demult,
Într-o scurtă povestire. Poate mulți nu m-ați crezut!
Acum spusă înc-o dată, chiar de Leana lui Sofron,
Nu e cazul să mai spuneți că a fost numai un zvon.
Căci persoana cu pricina, ce pozase-aproape goală,
Era țață-sa, Stănica, bunica mea dinspre mamă!

FLORI BUNGETE