Să vă spun, să nu vă spun, sunt în mare-ncurcătură,

Însă inima nu rabdă și vă spun, ca-nvățătură!

Undeva de-aici departe, peste munți și ape-ntinse,

Locuiau doi moșnegei albi de ani, cu fețe triste.

Sigur că au fost cândva el voinic, iar ea codană,

Dar trecând din an în an, viața lor ajunse-n iarnă!

Și cum iarna nu-i ușoară, tot așa și al lor trai,

Se-năsprea pe zi ce trece, când cu chiu și când cu vai.

Lemne sub șopron puține, că așa, ca prin minune,

Chiar în iarnă se-ntâmpla ce am eu în minte-a spune!

Deci, așa cum vă spusei, lemne-aproape spre deloc,

De nu prea aveau sărmanii ce să mai pună pe foc.

Nici bucate în hambar nu aveau a mai găsi,

Toate astea până când… bătrâna se argăsi!

Se sculă-ntr-o dimineață, țâfnoasă ca de-obicei,

Și strigă în gura mare la biet bătrânelul ei:

-Scoală-odată! Tu nu vezi, că soarele a răsărit?

O fi iarnă, da nu stai în strat pân la asfințit!

Scoală-te și du-te-ndată după lemne în pădure,

Și să nu te-ntorci acasă, fără-un coșuleț cu mure!

-Ce-ai femeie-ai bolunzit?…

Mure-acum în miez de iarnă?

Ori mi te-ai scrântit și crezi că te afli-n plină vară?!

-Așa cum ai auzit: mure vreau acum și gata.

De nu ești de-atât în stare, n-o să mai împărțim soarta!

-Vai de mine ce necaz pe cap mi s-a abătut,

E întreagă ori ceva din damigeană-a băut?

Bine-ar fi să fie beată, că poate se mai trezește,

Să nu fie bolunzită, ce mă fac?… Doamne ferește!

Și-amărât din cale-afară, plecă bietul bătrânel

Trăgându-și abia, abia, picioarele după el.

-Ce îți este cu muierea, se gândea necontenit,

Când mergea înspre pădure tare, tare necăjit.

Dar în fața lui pe cale, apăru pe-neașteptate,

Un iepure, ce purta un coș cu mure pe spate.

-Nu se poate, am vedenii, și se tot ștergea la ochi

Bietul moș zicând în sine: ia să-mi zic eu de deochi!

-Numai baba e de vină, cu toate poftele ei,

Ajunsei ca vai de mine, de nu mai fac nici doi lei.

Însă liniște să am, niciodată nu se știe,

După iepure-am să fug, poate-l prind sub pălărie!

Numai murele să-i iau, cu el bietul n-am nimic

A-mpărți, dar vreau acasă, liniște… măcar un pic.

Și gândind așa bătrânul, parcă s-a înviorat,

După blănos o luă, când la pas, când alergat.

Îl ajunse dar din urmă, când intra în luminiș,

Și-l rugă să îl asculte, ce avea de spus fățiș.

-Te rog murele să-mi dai, să le duc băbuței mele,

Că de nu, am să mai am încă-o mie de belele!

Și așa tot am destule, că poftește bat-o vina,

Și din poftele-i tâmpite, gata s-a iscat pricina.

-Ți le dau, stai fără teamă, pentru tine le-am cules

Dar promite-mi că vei face ce îți spun, n-ai de ales!

-Am să fac precum îmi ceri, și de-i greu de-ndeplinit,

Că de ea chiar mi s-a luat, sunt om și am ostenit.

-Lucru ce ți-l cer nu-i greu, dar îți trebuie-ndrăzneală,

Că de nu vei face-ntocmai, se lasă cu… chelfăneală.

Așadar, când mergi acasă, să-i dai babei doar o mură,

Și să-i spui că de mai vrea, i-o pica limba din gură.

Tu să te-arăți voitor să-i faci poftele firește,

Și încearcă cum vei ști, pe babă de-o ispitește.

De vei vedea că-i e frică și nu vrea a mai mânca,

Pune-o iute să se jure că nu te va mai certa!

Bucuros nevoie mare ajunse moșneagu-acasă,

Fără lemne dar cu mure, și le așeză pe masă.

-Uite, zise spre băbuță, asta-i pofta ce-ai poftit,

Dar am să-ți dau numai una, că sunt un om socotit!

Murele sunt fermecate, asta-i tot ce știu să-ți spun,

De te-ncumeți la mai multe, voiei tale mă supun.

Însă-ți spun, că îmi ești soață, și trăirăm amândoi,

De nu juri acum că-n veci n-o să mai faci tărăboi,

Mura ce ai înghițit-o mută te-o lăsa pe veci.

Asta am avut a-ți spune, iar acum te întreb: deci?

-Stai un pic, acum mă jur, limba-n gură să-mi rămână,

Și să știi, asta mi-a fost pofta a mai de pe urmă!

Ce-a urmat?… liniște multă, pace-n casă, armonie,

Că femeia ce-are frică, mâță blândă-i pe vecie!…

Din cartea POVEȘTI pentru părinți și copii, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019.

Flori Bungete