STĂPÂNĂ-I TOAMNA!

Îmbrăcată în alămuri,

Umblă toamna, despletită,

Vânturând prin lumea toată,

Câte-o frunză ruginită.

Roua-a transformat-o-n brumă,

Soarele l-a îmblânzit,

Și supus, el pleacă zilnic,

Mai devreme-n asfințit.

Plâng copacii în pădure,

Presărând peste pământ,

Frunze moarte, veștejite,

Lepădând al lor veșmânt.

Printre crengile golașe,

Șuieră vântul a jale,

Pus-a toamna stăpânire,

Peste ce-a-ntâlnit în cale!

DE VORBĂ CU TOAMNA

Din frunze mii, multicolore,

Așterne Toamna nou covor,

Peste pământ, drept mărturie,

Că-n lume totu-i trecător.

Privesc la ea cum plânge-ncet,

Cu lacrimi mari de frunze moarte,

O-mbărbătez și-apoi îi spun,

Că viața merge mai departe.

Se uită Toamna lung la mine:

-Nu te-nțeleg, ești muritor,

Nu plângi o frunză care moare,

Când tu, c-o moarte ești dator?

-Dar ea nu moare, îi răspund,

Doar se transform în pământ!

Își schimbă firea pentru mine,

Din umbră deasă, în mormânt.

TE VOI IUBI

Mă inspiri mai mult ca niciodată,

Tu, martora întâiului sărut,

Sfârșind, palidă, fără vlagă,

Ce primăvara a-nceput. Știu!

Nu e ușor doar cu privirea,

Să pălești iarba, fir cu fir,

Și nici, doar scuturându-ți părul,

Să-mprăștii frunzele-n delir. E greu…

Să îți închipui că ești vântul

Și ploaia care bate-n geam,

Și făurarul ce-aurește

Verdele frunzelor pe ram.

E drept că ești cea mai avută

Domnișorică dintr-un an,

Dar n-ai candoarea primăverii.

Ssst! , nu riposta, că este-n van!

Și nici căldura verii n-ai,

Oricât de mult ai încerca.

Din zi în zi, sunt tot mai reci

Suflarea și privirea ta!

Dar nici ca iarna, înghețată,

Tu, niciodată nu vei fi. De ce?

Fiindcă ești Toamna!

Oricum, Oriunde și oricând, te voi iubi!

Flori Bungete