În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Din zilele de glorie. Culegere de episoade din campania din 1916

Toți autorii militari au fost de părere că războiul pe lângă o parte tehnică, concretă, corespunde în sine și un curios amestecnde împrejurări care nu sunt în special altceva decât rezultatul soartei sau norocului. Acest lucru l-am văzut și noi în războiul cel mare pentru întregirea neamului, în care adesea am trecut prin situațiile cele mai critice, din care se părea că ar fi imposibil de ieșit, și totuși am ieșit și nu datorită atât situației militare și curajului neîntrecut al trupelor noastre, care în treacăt fie zis s-au bătut ca lei, cât mai ales datorită împrejurărilor din afară, care fără voia noastră ne-am silit să luăm cutare sau cutare măsură. Cine și-ar fi închipuit că după retragerea nenorocită din 1916 să urmeze Victoria strălucită din 1917 și totuși, cine ar fi crezut că după Victoria de la Mărășești să urmeze pacea de la București, așa de compromițătoare pentru noi. Și totuși ca un calcul neașteptat, ca să se vadă cât de puțin amestec a avut voința noastră în ultimele evenimente care urmează păcii de la București, se întâmplă Unirea Basarabiei și celelalte țări mari, tocmai în timpul când noi ne așteptam mai puțin la acest eveniment.

Eram la Babovo în Bulgaria în ziua de 18 septembrie 1916. Era prima noastră luptă și botezul de sânge care trebuia să ne oțelească pentru încercările mult mai grele pe care aveam să le îndurăm în curând. Deși luptam în prima zi, cu trupe de marșuri extraordinare pe căldură și praf și fără sprijinul artileriei care rămăsese dincolo de Dunăre, podul fiind rupt de monitoarele austriece, totuși voinicii noștri nu se dau bătuți. Urmăreau mereu pe inamic oprindu-se numai atât cât trebuia ca să-și mai tragă sufletul. Deodată, pe la ceasurile 2 p.m., cum înaintam spre Babovo la marginea unei porumbiști un foc ucigător se dezlănțuie asupra noastră. Patrulele noastre nu aduseseră nicio știre. Era o cursă bine pregătită. Cât ai clipi, companiile din linia I-a sunt în trăgători și la pământ, deschid focul, totuși emoția primelor șuierături pe deasupra capului e foarte mare. Sublocotenentul Alexandru Bălăcescu greu rănit, în timp ce-și îmbărbăta plutonul la atac. Soldatul Seorțeanu sare imediat din adăpost și sub ploaia de gloanțe ajutat de alt camarad, iau pe ofițer, îl pun într-o foaie de cort și îl târăsc înapoi spre postul de prim ajutor. Gestul lor așa de simplu și atât de frumos dă curaj băieților, toți se simt rușinați numai pentru gândul că o clipă măcar s-au îndoit de puterea lor, dar inamicul s-a retras mai din vreme, se temea el de furia românului și mai ales de vârful baionetei lui.

În aceiași luptă Compania a 5-a se găsea în rezervă. Comandantul regimentului cere un pluton de la rezervă ca să organizeze de îndată o poziție de rezistență. Sergentul Gheorghe Vărzaru e trimis să se prezinte cu plutonul, care imediat sosește și așteaptă. Când aude că are ordin să organizeze un șanț de adăpost, face o figură cam nemulțumită.

-Dar ce băiete, nu te pricepi la așa ceva? Întrebă comandantul Regimentului, te văd cam schimbat la față.

-Să trăiți, domnule colonel, eu credeam că mă trimiteți să urmăresc pe bulgari, ca să le mai scutur puțin cojocul și când colo, mă puneți la săpat. A râs colonelul Lolescu și bătându-l pe umeri, a zis:

-Lasă Vărzarule, că ai timp destul să-ți arăți voinicia. Nu fi trist, știu că ești om de nădejde. O să avem lupte mari și grele.

Și am avut în adevăr lupte multe și grele și în toate Sergentul Vărzaru a fost un ostaș de nădejde.

În seara de 30 septembrie 1916 se ordonă un atac general asupra pozițiunilor inamice de pe Susaiul. La miezul nopții începe acțiunea, cea dintâiu unitate care pornește este Compania a 3-a sub comanda locotenentului Victor Dumitriu. Ajung fără prea multe pierderi la primul rând de tranșee pe care-l ocupă trecând prin baionetă tot ce rezista. Atacul e respins, iar pierderile sunt îngrozitoare. Să te bați cu un inamic nevăzut decât la sclipirea focului de armă, și ce inamic prevăzut cu scule (vorba țiganului) și deprins cu războiul. Nu mai înțelegeai ce este, un huruit prelung ca un fel de muget groaznic venit din adâncurile pământului, așa de dese erau loviturile artileriei inamice. Numai în 4 ceasuri regimentul lăsase pe câmpul de luptă 400 morți 800 răniți, din care 17 ofițeri. Dar și inamicul suferise pierderi grozave. El nu îndrăznește să mai contra atace și se mulțumește să rămână pe pozițiile pe care se afla. Între tranșeele lor și ale noastre, distanța e numai de 200 m, iar în ambele părți zac sute de morți. Soldatul Ion Seorțeanu, acela despre care am vorbit în prima povestire, căzuse grav rănit în pulpa piciorului nu departe de tranșeele inamice. Încet, încet, din pricina sângelui pierdut ăși pierde cunoștința căzând într-un leșin adânc. Așa-l apucă dimineața, între liniile de tranșee, culcat pe spate. El privește nedumerit în toate părțile, vede numai morți și răniți dimprejurul său. La început nu înțelege ce caută el acolo singur, apoi încet, încet memoria îi revine, vede rana la picior și un lac de sânge împrejurul său. Prima lui grijă e să-și panseze rana și să se întoarcă apoi la ai săi, dar ungurii l-au văzut în picioare, ținta e favorabilă. Îndată mitralierele inamice încep să păcăneze împușcând cu sute de gloanțe pe bietul rănit care nu știe unde să se ascundă. O  lipă se mai vede mișcând și alte zeci de gloanțe l-au ciuruit culcându-l pentru vecie.

Românul e din firea lui războinic, așa e plămădeala lui din moși strămoși. Am probat-o cu prisosință în toate luptele, în Bulgaria, Carpați și mai ales la Mărășești, unde calitățile de vitejie și curaj nebun cu care e înzestrat românul din naștere, au avut cele mai frumos teren de dezvoltare. Am înspăimântat pe cei mai viteji soldați ai Europei, pe Bavarezi și pe Prusieni, care se făleau că nimeni nu le poate sta în cale. În fața baionetelor noastre cei mai disciplinați soldați germani au rupt-o la fugă, grozav, le era teamă de baioneta românească, și doar era tot fabricație nemțească bat-o focul! Dar dacă în ofensivăam fost tari, în defensivă ne-am arătat a fi neîntrecuți. Soldații noștri așteaptă și nu mai trag. Cu ochii injectați de fum, nedormiți și nemâncați, ei stau la posture. Iată-i, primele valuri inamice se debușează în apropierea tranșeelor. Mitralierele noastre, puține, care n-au fost stricate de bombardament, deschid focul. Totuși, ei înaintează, au ajuns la 5o de pași de tranșeele noastre, atunci ceva îngrozitor se petrece. Ca din pământ, ici colo, Vânători, întocmai ca niște domni ai răzbunării, cu baioneta întinsă cu grenada gata de azvârlit. Sute de grenade bubuie cadavrele dușmane și îngrămădesc în mormane în fața tranșeelor noastre. Abia poate sta omul în genunchi, nici șanțuri de comunicație înapoi nici o altă linie în spate. Soldatul știe numai atât: el trebuie să moară pe poziție, alt ordin nu are, așa le-a spus domnul colonel Lolescu înainte de a intra în luptă, așa le spun comandanții companiilor care stau și ei alături de dânșii în tranșee.

În noaptea de 30 septembrie 1916, la al șaselea atac de pe muntele Susaiului, sublocotenentul de rezervă Enache Alexandrescu, care comanda un pluton din Compania a 6-a, observă la un moment dat că oamenii săi șovăie. Cel mai curajos am are câteodată momente de slăbiciune, soldatul cel mai brav nu este scutit de panică, mai ales când știe că dinapoi nu are sprijinul artileriei și nici nu are în urmă rezervă care să-l ajute. Sublocotenentul Alexandrescu, român neaoș de la țară, era un suflet drept, neșovăielnic. Eroii sunt mai totdeauna oameni simpli la suflet, ca și la înfățișare. El vede că plutonul său e amenințat să cedeze. Deodată, într-o clipă de liniște răsună o comandă scurtă, aspră ca după regulament: „Drepți, înainte, asupra inamicului…foc repede”. Era vocea sublocotenentului Alexandrescu, atitudinea lui hotărâtoare trezește până și pe cei mai lași. Toți se îndreaptă cu privirea înainte și încep focul. Unitatea e în urma șefului. Pentru atac, după mine, comandă încă sublocotenentul și se repede în capul plutonului prin ploaia de gloanțe. El cade grav rănit, plutonul însă reușește să intre în tranșeele inamice. Sublocotenentul deși grav rănit se vindecă în spital și mai târziu ia parte la marea bătălie de la Mărășești, de această dată ca locotenent, însă aici, o shijă de obuz îl lovește în stomac, pe când alerga în fruntea Companiei a 6-a pe care o comanda, și după 2 zile de chinuri groaznice moare la spital.

Cu ocazia luptelor din Carpați, răsare din mijlocul întregii acțiuni, din toate figurile de eroi, ce iau parte la această mare dramă, ce se intitulează APĂRAREA CARPAȚILOR, una, care prin felul cum se înfățișează, prin activitatea și puterea sa de muncă, stăpânește întreg acest episod al rezistenței în fața Predealului, vreau să vorbesc de colonelul Popovăț, care comanda Regimentul 20 Infanterie, și care avea sub comanda sa și Regimentul 10 Vânători. De la sosirea unităților pe front la 25 septembrie 1916 și până la 27 octombrie, când moare lovit de o schijă de obuz, colonelul Popovăț, cel care nu cunoaște oboseala, veșnic treaz, veșnic la postul său, e acolo unde se simte nevoia mai mare. Era sever, dar drept, nu tolera greșeala, dar iubea pe cei inferiori și se interesa de soarta lor.. Încă din prima zi de luptă fusesem rănit. Nimic nu mă înspăimânta mai mult decât gândul de a fi prizonieri, n-am închis ochii toată noaptea. Alături de mine erau doi soldați care sforăiau puternic. Își făcuseră datoria, erau mulțumiți. Unul dintre ei fusese rănit și el dar foarte ușor la picior, alături de mine. Mă întovărășise vreo 3 km cât mersesem eu de-a lungul unei linii, însă fiind noapte, nu știam unde să mă orientez, aproape de acolo întâlnesc un grup de soldați răzleți care ăși căutau unitățile lor, strig la ei să vină și să mă panseze, dar niciunul nu a venit, neauzind probabil strigătul meu. Totuși, un soldat pe nume Dumitru Ion, care se afla într-un grup, auzindu-mă că strig, se apropie și se oferă el să-mi panseze rana, îmi trage cisma din piciorul drept care era rănit și se uită la rană. Sângele se prelingea încă ușor din rană. Cisma era jumătate plină de sânge. După un pansament făcut în pripă, cu apă rece de la pârâul ce curgea alături, ne-am urcat câte și trei pe malul pârâului unde ne-am culcat. Când s-a luminat de ziuă, înghețat de frig, cu piciorul înțepenit de mișcare am pornit în căutarea regimentului.

Maior Dumitru Popescu, comandantul Batalionului II din Regimentul 10 Vânători

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu