De ceva vreme drumurile li se intersectau din ce în ce mai des. Nu îl mai văzuse, până în urmă cu ceva vreme, niciodată. Dar parcă îl cunoștea de când lumea! De multe ori se mustra pe sine, zicându-și: ,,- Fii realistă, Camelia! Nu ai de unde să îl cunoști. E nou în cartier, diferența de vârsă e, vizibil, prea mare, asta în cazul în care te gândești că poate fi vreun fost coleg”…Și totuși, de câte ori îl întâlnea în piață, la farmacie, la magazinul din colț ori plimbându-se prin parc, convingerea că îl știe de undeva se întărea și mai mult. La un moment dat, se gândise să îl abordeze politicos și să îl întrebe dacă, nu cumva era… profesor. Dar nu îndrăznize. În cazul în care, prin absurd, i-ar fi fost profesor în școala generală sau în liceu, s-ar fi simțit prost să nu-l fi recunoscut. Mai trebuia să lase timpul să curgă, poate, poate, își amintea când și unde îl mai văzuse pe acest bărbat, încă destul de chipeș pentru vârsta lui. O dată chiar, vorbind cu mama ei, la telefon, adusese vorba, în treacăt, despre el, ca despre o cunoștință veche, la modul: ,,- Știi?, azi m-am întâlnit cu…

* Era spre toamnă când îl văzuse pentru prima oară, la intrarea în piață. Cumpărase mai multe decât preconizase, așa că avea ambele mâini ocupate cu câte o sacoșe, iar puțin ajutor la deschiderea ușii îi era mai mult decât necesar. Nici nu apucase să-și temine gândul, că ușa din fața ei se deschise larg, iar un om, bine trecut de șaptezeci de ani, o învită să iasă în siguranță. Cu o mână ținea ușa, iar cu cealaltă făcu un semn galant, ca o reverență. Avea o față blândă, în contrast cu statura lui atletică, încă, impozantă. Pentru o clipă privirile li s-au întâlnit, dându-i posibilitatea de a-i descoperi misterioasa culoare a ochilor, o combinație de verde, albastru și căprui, cum rar întâlnești. Și totuși…parcă îi mai văzuse undeva, cândva… A doua oară îl întâlnise, peste câteva săptămâni, la farmacie. Venind din direcții opuse ajunseseră în același timp în dreptul ușii. Domnul, galant, deschise ușa și o pofti pe ea să intre prima. Oare o recunoscuse? Puțin probabil, nu se comportase ca atare. ,, – E numai politicos, și atât!”, gândise Camelia în sinea ei. Însă ea îl recunoscuse de departe. Nu putea să-i treacă cu vedere alura, chiar și dacă îl întâlnise numai o singură dată. Iar ochii, ochii aceea amestecați, nu-i putea confunda, nu avea cum. Pentru ea erau…unici. Apoi, îl mai întâlnise prin diferite locuri și o recunoștea și el. O saluta chiar, în felul lui, galant. Îi spunea după caz, bună dimineața, bună ziua sau bună seara, ori câteodată, sărut-mâna domnișoară, iar ea îi răspundea la salut, zâmbindu-i larg.

Curând a sosit iarna, cu zile scurte, geroase și mai puțin geroase, cu zăpadă și viscole, cu soare cu dinți și zile blânde, dar și cu ieșiri limitate, mai ales în rândul persoanelor care nu erau literalmente legate de un loc de muncă. Așadar, în tot acest timp, Camelia îl mai întâlnise de două sau trei ori. Însă când primăvara își intrase în drepturi, cu zile mai lungi și călduroase, drumurile lor se intersectau mai des, mai ales sâmbăta și dumunica, prin parcul din cartier. Amâdurora le plăceau plimbările lungi, pe aleile betonate, după care se așezau, fiecare pe câte o bancă, pe unde găseau câte un loc liber, nu înainte de a se saluta reciproc, ori de câte ori se întâmpla să se afle în apropiere. În parc intrau pe alei diferite, dat faptul că locuințele lor erau diametral opuse, însă amândoi, pentru odihnă alegeau băncile din mijlocul parcului, unde se afla și spațiul de joacă pentru copii. Era o desfărare să te afli, ca și spectator, în preajma lor. Nu același lucru se putea spune și despre tătici, mămici și bunici. Era o provocare, de fiecare dată, să îi poată struni. Dar tocmai asta era atracția …spectacolului. Era într-o duminică, puțin după prânz. Întâmplător, în acea zi Camelia și ,,domnul misterios” ajunseră în același timp în dreptul unei bănci goale, din imediata apropiere a locului de joacă. Se întâmpă la fel ca la farmacie. Mai întâi a fost poftită ea să se așeze, după care se așeză și el. Însă imediat se ridică, și dându-și seama că a comis o impolitețe, bărbatul galant din fața ei spuse:

– Vă rog să mă scuzați, domnișoară, cred că a venit timpul să mă prezint. Sunt Silviu. Silviu Georgescu, profesor, de fapt fost profesor. Acum sunt la pensie. Nici nu mi-am găsit încă locul, după atâțea ani petrecuți la catredă, departe de locul meu natal. Am iubit întotdeauna acest oraș dar, forțat de împrejurări l-am cam…trădat. Dar …nu cred că vă interesează…nu vreau să vă stric ziua…

La rândul ei, fata se ridică în picioare și spuse:

– Eu sunt Camelia…încă profesoară!, și începu să râdă cristalin, amuzată de cât de surprins era cel din fața ei. Surprins e puțin spus, căci atunci când o auzi pe fată râzând, Sergiu suferi un șoc vizibil, ceea ce o făcu pe Camelia să îl întrebe speriată:

– Domnule Georgescu, vă este rău, vă rog, luați loc, așezați-vă. Ce s-a întâmplat?

– Nimic…Nimic nu s-a întâmplat, doar că…pentru o clipă am avut impresia că…altcineva este în fața mea. Cineva al cărei râs, cristalin ca și clinchetul unui clopțel de argint, m-a urmărit toată viața. Parcă și chipul i l-am zărit pentru o fracțiune de secundă. Dar…lasă, domnișoară, nu lua în seamă, păreri de om bătrân. Așează-te lângă mine te rog, dacă vrei, e păcat de ziua asta frumoasă să o mohorăsc cu umbrele trecutului meu. Camelia, se așeză, ca în transă, parcă și mai convinsă de faptul că ochii aceea…

– Dacă nu îți face plăcere compania mea, pot să mă retrag, spuse bărbatul stânjenit, văzând-o pe fată, dintr-o dată, abătută.

– Nu, nu, vă rog, chiar îmi face plăcere, numai că, mi-am amintit ceva…o întâmplare petrecută mai demult. Oricum…eram foarte mică, abia îmi mai amintesc.

– Orice om, duce povara unor amintiri mai mult sau mai puțin plăcute, toată viața. Prin natura firii, noi oamenii, suntem prezent și…amintiri. Trecutul e compus din amintiri. Viitorul, raportat la ziua de mâine, e relativ. Mâine practic nu există! Astăzi, mâine este ieri, iar mâine este astăzi. Trecem peste puntea nopții numai pentru a mai adăuga câteva amintiri în viața noastră. Apoi, după o clipă de meditație spuse:

– Nu mă lua în seamă, a vorbit filosoful din mine! La auzul acestor cuvinte, Camelia tresări, întrebând mirată:

– Sunteți profesor de filosofie?

– Da, profesor universitar. Tu?

– Și eu…tot de filosofie…la liceu.

– Acum e rândul meu să fiu surprins. Mă scuzi că te întreb, dar…îmi pari cam tânără…nu mă așteptam.

-Tânără…și nu prea! Am treizeci și cinci de ani. Pe Sergiu îl trecu un fior, și repetă mecanic:

– Treizeci și cinci de ani…

– Poftim?, întrebă fata, ați…

– Nimic…Nu este nici momentul, nici locul, însă…simt nevoia să mă destăinui cuiva. Putem merge la o cafea? Sau nu poți suporta destăinuirile unui …biet moșneag, cu prea multe amintiri în bagajul vieții?

– Cu cea mai mare plăcere, domnule profesor, dacă aveți multe amintiri, putem bea și două cafele, și râse din nou, și din nou Sergiu tresări și își aminti de…

* -Era în urmă cu… treizeci și șapte de ani. Începuse anul universitar. Într-una din grupele din anul întâi, era o fată pe care am remarcat-o de la prima oră de curs. Era fată de la țară, dar…era…era perfectă. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, avea un râs de care m-am îndrăgostit imediat. Poate pare absurd, dar m-am îndrăgostit mai întâi de râsul ei și după aceea de ea în totalitate. Un an de zile, m-a perpelit ca pe jar. Știa că sunt căsătorit…Apoi, într-un final…Erau alte vremuri, alte mentalități, dar dragostea a învins. Sunt sigur că și ea m-a iubit la fel de mult, cu toate că a renunțat la mine ca la o haină uzată, fără nicio explicație. Aparent, fără niciun motiv a înghețat anul trei. Când a revenit la facultate, nu mai era în grupa mea, și oricât am încercat să mă apropii de ea, a fost imposibil. Motivul real l-am aflat de la…nevastă-mea. Și ea profesoară. Eram…tătic. A urmat un scandal monstruos, am divorțat iar apoi am plecat în alt oraș, la altă universitate. Nu m-am mai căsătorit niciodată, dar am avut o…relație permanentă cu o femeie, pâinea lui Dumnezeu, care din păcate a murit. Nu am mai putut locui în acel oraș, povara era prea mare, așa că m-am reîntors aici.

– Pe…ați mai văzut-o vreodată?

– Pe Marieta? O singură dată. Venisem în vizită la părinți, singur, într-o vară, după vreo trei-patru ani și ne-am întâlnit…întâmplător. Era cu o fetiță de mână. Nu mai văzusem un copil așa frumos până atunci, și mă privea cu niște ochi… Nu a vrut să stea de vorbă cu mine. Am apucat numai să o întreb: ,,Este fata noastră?”, iar ea mi-a răspuns cu o voce atât de rece și hotărâtă încât am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare …

-,,Este fata mea, domnule profesor, numai și numai a mea a mea!”, dădu Camelia răspunsul la întrebare, în locul lui. Fata aceea…eram eu, iar mama mea nu s-a căsătorit niciodată, nu a mai avut alți copii, mai zise, privindu-și…tatăl drept în ochi, amintindu-și imediat, unde și în ce loc mai văzuse ochii aceeia…amestecați. Și dacă de-a lungul anilor ar fi privit cu atenție oglinda, ori de cîte ori s-a oglindit în ea, și-ar fi adus aminte, cu siguranță, că i-a văzut și acolo…

Flori Bungete