Nu a existat, și nu există copil, care să vrea să rămână…copil. Cea mai mare dorință a fiecăruia, este aceea de a …se face mare! Atunci când ești copil, ți se pare că ești nedreptățit, marginalizat, că nu ți se acordă atenția cuvenită, că nu se ține cont de nevoile și de dorințele tale, că nu ți se dă dreptul la replică și că singura opțiune pe care o ai pentru a…beneficia de toate aceste drepturi, este aceea de a crește. Abia atunci când ajungi să dai piept, în adevăratul sens al cuvântului, cu tumultul vieții de…om mare, realizezi de fapt cât de fericit erai și că părinții, nu făceau altceva decât să te protejeze. Încercau prin orice mijloace și argumente să-ți spună cât de bine este să fii copil, să te facă să înțelegi că atâta timp cât ești mic, ești scutit de grijile vieții cotidiene, singura ta preocupare fiind aceea de a fi fericit. De aceea, la maturitate, dorința de a te refugia în copilărie, devine iminentă. Tânjești după acea perioadă în care puteai să greșești, fără să dai socoteală, că doar erai copil, și unui copil i se iartă orice greșeală, pentru că ,,judecătorii” faptelor săvârșite sunt părinții, acele ființe bune, blânde și iubitoare!

Copilăria, leagănul libertății, tărâmul jocurilor, universul veseliei, al inocenței, al naivității, lumea poveștilor, a basmelor, a viselor și a năzuințelor. Din această lume nu plecăm, definitiv, niciodată. Copilăria este izvorul cu apă vie de unde ne tragem seva și puterea de a merge mai departe, ori de câte ori ajungem, ca și oameni mari, la ananghie. Este de ajuns să deșteptăm copilul din noi, să îl privim cum se ascunde pe după fusta mamei, atunci când în jur simte o primejdie, cum se lasă purtat pe brațe atunci când drumul devine prea lung și prea greu de străbătut de firavele lui picioare, cum îi dispare, ca prin minune, orice durere fizică în momentul când mâna mamei îi mângâie duios părul și-i sărută fruntea , cum lacrimile se retrag în matca ochilor , atunci când se spun vorbele magice ,,nu mai plânge, puiul meu”! Copilăria, este acea perioadă din viața unui om, peste amintirea căreia nu se va așterne niciodată, praful uitării. Va rămâne veșnic vie, și oricât de fericiți sau nu vom fi ca oameni mari, ea va fi întotdeauna, fericirea supremă!

Flori Bungete