Trecură anii și copiii au ajuns în clasa a VIII-a, au terminat după cum de altfel era de așteptat cu brio, și au optat firește să urmeze cursurile unui liceu teoretic, un liceu foarte bine cotat, poate cel mai bun din București. Toată lumea s-a bucurat, căci se păstra tradiția de familie: fiecare membru școlit, urmase un liceu teoretic!
După înscrierea copiilor la liceu, a urmat o vară plină de aventuri și peripeții. Victor, fiind mai ocupat, nu a mai putut participa chiar la toate activitățile de familie. Între timp, de vreo doi ani, Maria își luase permis de conducere și își cumpărase o mașină  la care ținea foarte mult, cu care pleca deseori însoțită de copii și de bonă în diferite locuri. Nu foarte departe cei drept, dar așa câte o escapadă tot mai făceau. În acea vară însă, se încumetă și plecă acasă, la țară, unde erau asteptați cu mare nerăbdare. Mai fuseseră din când în când așa, de multe ori în trecere spre o altă destinație, dar niciodată Maria și copiii nu-și petrecuse mai mult timp acolo, în satul dintre lunci. Au plecat pe la începutul lui August, urmând ca pe la sfârșitul lunii să vină și Victor, iar apoi să se întoarcă împreună la București. A fost o vacanță bine meritată la bunici, în adevăratul sens al cuvântului. Niciodată copiii nu s-au simțit mai bine. Poate și atmosfera, aerul de țară, vârsta…dar acea vacanță nu au uitat-o niciodată.

Maria a avut grijă să-i ducă prin toate locurile pe unde mergea ea în copilărie, să le povestească întâmplări legate de fiecare loc în parte, să-i ducă la scăldat, să-i ducă la școala în  care a învățat ea, pe la prieteni și foști colegi de școală….ce mai, pentru ei, a fost vacanța de vis. Asta pe lângă faptul că au fost răsfățați ca niște adevărate odrasle regești. S-a  copt în cuptorul bunicii cea mai bună pâine pe care au mâncat-o ei vreodată și cele mai bune plăcinte. Au mâncat cele mai bune supe și tocănițe făcute de coana preoteasă și au primit nenumărate borcane de dulcețuri, compoturi, de zacuscă și multe alte bunătăți de la vecine și cumetre, bunătăți pe care urma să le ia cu ei, acasă.Pe lângă cele pregătite de bunica!
Ioana și George la rândul lor nu știau ce să  mai facă să-i mulțumească și să le facă vacanța cât mai frumoasă.
Spre sfârșitul lunii, mai devreme decât preconizase veni și Victor. Fericire mare. Care mai de care avea câte ceva de povestit și de întrebat. Și iar pregătiri regești: pâine și plăcinte la cuptor, supă din cea mai grasă găină, tocăniță, și câte alte bunătăți. Pe cât de mult se bucuraseră copiii de venirea  tatălui, o strângere de inimă tot aveau: știau că se apropia și plecare. Și asta nu le pica tocmai bine. Se simțiseră atât de bine, încât tumultoasa viață de la oraș li se părea o corvoadă. Dar…era  firesc  să se întoarcă acasă. Mai ales că în curând începea și școala, iar Maria repetițiile generale. Anul acesta juca în mai multe piese, era mult mai solicitant pentru ea. Dar nu se speria, știa că o să facă față, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Și veni ziua plecării! Bagaje, îmbrățișări, lacrimi, rîsete, urări de „drum bun” de „bun rămas” și de „la revedere” cât putu cuprinde și duce fiecare. Pe drumul de întoarcere deja se depănau amintiri. Nostalgia pusese stăpânire pe ei încă din clipa plecării. Câte aveau însă de povestit bonei și soților Petrescu! Și cât de dor le era de Irina lor cea dragă. Era pentru  prima dată, de când se știau ei, când fuseseră numai cu mama lor plecați atâta timp. Amândoi recunoșteau că între ei și bonă se crease o legătură aparte. Era bona, prietena, confidenta, complicea lor și mai ales cea care le lua apărarea ori de câte ori făceau câte o boacănă. Și slavă Domnului, făcuseră destule! Acum, se măriseră, dar bona pentru ei era la fel. Se simțeau în siguranță când ea era în preajma lor! Oricât de  bine le-a fost în tot acest timp, i-au simțit lipsa uneori. Crescuseră împreună cu ea, făcea parte din familia lor, cel puțin ei nu aveau altă percepție. Nu-i interesase niciodată să afle dacă între ei și ea exista vreun grad de rudenie, cum de altfel nu-i interesase să afle nici legătura dintre familia lor și familia Petrescu. Și chiar dacă ar fi știut, afecțiunea lor ar fi rămas aceeași. Fără doar și poate!

Ajunși acasă, la București ușor, ușor au reintrat în ritm. Au început imediat pregătirile pentru școală, cu tot ce include. Era ceva nou pentru ei, dar s-au descurcat. În prima zi de școală, însoțiți de Maria și Irina  au făcut cunoștință cu viața de liceeni. Prima zi din cei patru ani, ani frumoși cu rezultate foarte bune la învățătură, cu activități și proiecte pe care le-au încheiat cu brio, partu ani în care Maria și Victor (și Irina), s-au simțit foarte mândrii de copiii lor. Dar și copiii de părinți! Se simțeau mândri, chiar dacă nu prea lăsau să se vadă asta, ori decâte ori se vorbea, indiferent unde și când, de actrița Maria Stănescu sau de avocatul Victor Săndulescu. În toți acești ani, cum era și firesc, copiii au fost întrebați de către părinți de nenumărate ori despre ceea ce doreau să devină, din punct de vedere profesional, însă aceștia de fiecare dată răspundeau la fel: nu știm, încă nu ne-am hotărât, trebuie să ne mai gândim, mai e timp, etc., lăsând astfel loc speculațiilor. Amândoi fiind la fel de ambițioși, la fel de buni la învățătură, nimeni nu-și făcea probleme că nu ar fi capabili să ducă la bun sfârșit indiferent ce vor alege. Dar… parcă tot voiau să știe, așa pentru liniștea lor. Doamne ferește, nu au crezut niciodată de cuviință că ar trebiu să intervină ei, ca părinți, să le insufle vreo idee, dar după cum spuneam, fiecare făcea speculații, cum s-ar spune „trăgând cenușa pe turta lui”.

Astfel Maria, o vedea pe Ioana o mare actriță. Pe George, orice altceva, dar avocat, nu. George în schimb, atât de mult își dorea, încât avea convingerea că va susține multe, foarte multe procese alături de George. Ioana putea fi…ce-și dorea ea să fie! Soții Petrescu, firește, își doreau cu ardoare, și chiar discutau des pe această temă, să-i vadă doctori, pediatri, pentru că era o încântare să lucrezi  printre copii, să îi îngrijești și să ai acea mulțumire sufletească a lucrului bine făcut! Părinții lui Victor, erau convinși că, dacă Victor nu a vrut, măcar unul dintre nepoți v-a fi un mare profesor universitar. La țară, speranțele erau altele. Ioana ar fi vrut ca Ioana cea mică să fie profesoară. Era într-adevăr o profesie grea, pe bani puțini, dar aveai satisfacția că ai ajutat un copil să ajungă cineva, că ai putut să-i transferi din cunoștințele tale, o mică parte, pentru al pregăti pentru viitor. Pe George însă, nu știa de ce, dar Ioana îl vedea actor!

George însă, credea că Ioana ar putea deveni o mare cercetătoare. Îi studiase bine comportamentul în vara când au stat la țară, și de multe ori l-a surprins modul în care cerceta „necunoscutul”. Era foarte întersată de noutăți, și nu se lăsa până nu înțelegea ce și cum, iar asta era un atu pentru un cercetător. Pe George, l-ar fi văzut mai degrabă capabil să profeseze, eventual în învățământ sau într-un domeniu în care erau implicați copii. Era foarte calm, înțelegător, îi plăcea să dea explicații, afectuos, ce mai, o firea  de om care s-ar fi înțeles extraordinar de bine cu cei mici. Visa și bunicul cei drept, dar nu argumentase niciodată. I-ar fi plăcut ca George șă se facă preot, de ce nu, la ei în sat, că oricum el era bătrân și nu mai putea să păstorească mult timp. Iar pe Ioana, ce  mândru ar fi fost el să o vadă preoteasă!
Numai bunica, de câte ori făcea cineva vreo aluzie referitor la copii și la cariera lor, ea spunea.
-Ce o vrea Dumnezeu să-i îndemne! Sănătoși să fie, că s-or descurca ei. Sunt copii deștepți, cu picioarele pe pământ, cu frică de Domnul și ascultători de părinți. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui, și își făcea o cruce mare, ridicând ochii apre cer, după care ofta adânc de dorul lor.
Și…mai era cineva! Ea, Irina, nu făcea speculații. Ea știa, era aproape convinsă  de ceea ce aveau să facă Ioana și George în viață, urmărindu-le de ani de zile comportamentul. Ioana, era o fire directă, spunea lucrurilor pe nume, își susținea întotdeauna punctul ei de vedere (chiar și dacă nu avea dreptate), venea mereu cu argumente, apăra sau acuza, după caz, ceea ce o determina pe bonă să spună de multe ori:
-Parcă ai fi avocat, și de ce mă mir, ai putea de pe acum să mergi împreună cu tatăl tău, sigur ai câștiga orice proces! Pe Ioana o amuzau de fiecare dată aceste vorbe și răspundea deseori în glumă:
-Nu se știe niciodată, dar să știi că dacă eu ajung avocat, tu nu vei avea niciodată probleme. Te voi apăra orice ar fi! Și o săruta lung pe obraz, iar Irinei îi dădeau lacrimile. George în schimb, era mai timid, mai retras, îi plăcea să recite poezii uitându-se în oglindă ori de câte ori credea că nu-l vede nimeni, asculta muzică clasică și deseori vorbea cu personaje imaginare create de el. Bona îl ruga foarte des să-i recite poezii sau vreun monolog pe care îl știa el, îl asculta cu atenție, iar la sfârșit îl aplauda îndelung spunându-i:
-Bravo, actor să te faci, ești cel mai bun! La care el răspundea râzând:
-Când o să mă fac eu actor, am să-ți iau abonament în primul rând, să te știu lângă mine! și râdeau amândoi.
Erau atât de multe speculații pe această temă încât cu greu puteai intui cine v-a ieși „învingător”!

*****

Și cum cei patru ani de liceu au trecut într-o clipită, se apropia „momentul adevărului”. Terminaseră amândoi cu medii foarte mari atât anul școlar, cât și examenul de bacalaureat. Fără pregătire suplimentară, spre surprinderea celor mulți. Nu și a celor din familie care știau ce copii capabili au. Și într-o zi, în jurul mesei din sufragerie, în timp ce savurau o delicioasă prăjitură pregătită de d-na Irina, așa ușor, Ioana și George au îceput să discute despre proiectele lor de viitor.
-Mami și tati, și valabil și pentru tine, Irina, știți cât vă iubesc! Poate aveți alte așteptări de la mine, dar eu am hotărât care v-a fi drumul meu în viață. Vă spun de la început, e alegerea mea și numai a mea.  Voi da la Facultatea de Drept. Nu e o hotărâre de moment, mă gândesc de foarte mult timp la asta, George știe, dar nu am vrut să fac public acest lucru. Sunt pregătită, nu vă faceți griji, știu ce mă așteaptă.
-Iar eu, spuse George, am hotărât să dau la teatru.  M-a fascinat întotdeauna scena și  lumina reflectoarelor, e tot ce-mi doresc să fac în viață! Poate v-ați așteptat la altceva, dar cel mai mare vis al meu ținut în secret, e acela de a juca cu tine, mami, pe aceeași scenă. De câte ori merg la teatru, de acolo din primul rând, eu îmi imaginez că sunt alături de tine pe scenă. Știu toate replicile din toate piesele. În orice moment aș putea juca alături de tine în oricare din spectacolele jucate până acum. Asta îmi doresc și asta voi face, e visul meu și îl voi urma!
-Iar al meu, spuse Ioana, este acela de a lucra alături de tine, tati, de a susține împreună procese, și firește, de a le câștiga, așa cum faci tu de fiecare dată. Sunt alegerile noastre, așa că nu rămâne decât să ne urați succes, și să ne susțineți necondiționat. Și suntem siguri că așa veți face! Vă iubim, o știți, dar simt nevoia să o mai spun o dată!
A…să nu uit: îi mulțumim scumpei noastre bone pentru că a reușit să țină secret un lucru: eu știu că ea a intuit de mult timp care vor fi viitoarele noastre profesii dar nu a făcut nici o aluzie, lăsând pe fiecare dintre „înaintașii” noștrii să spere !….Oricum, voi ați ieșit cei mai câștigați: vom avea aceleași meserii ca ale voastre, doar un pic cam pe …dos! Vă promitem că ne vom ridica la nivelul așteptărilor voastre!

Au umat firește lacrimi și râsete, îmbrățișări și felicitări, amenințări și promisiuni,  telefoane de înștiințare și iar felicitări, încurajări, promisiuni și….poate și dezamăgiri! Toată lumea era în culmea fericirii. Se mai terminase cu bine încă o etapă importantă a vieții lor de familie! Și asta cu ajutorul bunului Dumnezeu și al lor, al tuturor. Cei mai fericiți, pentru faptul că au „apucat ziua să vadă și asta” erau bunicii Mariei și soții Petrescu, care aveau deja o vârstă….și ziceau ei, nu mai puteau aștepta prea mult! În glumă, bineînțeles pentru că de fapt, erau cât se poate de bine, în ciuda vârstei înaintate!
Au urmat apoi examenele, iar drept răsplată, o bine meritată vacanță de două săptămâni, unde credeți?….La țară, la bunicii celor două generații! Că de multă vreme, la țară erau două rânduri de bunici. Doamne, cât de fericită ar fi fost bunica să mai vină un rând de nepoți….și, implicit, de bunici!
*****

Flori Bungete