La mijlocul lunii aprilie 1989, conducerea Marelui Stat Major al armatei sovietice a propus desfăşurarea la Moscova, la 28 aprilie 1989, a unei consfătuiri a şefilor Marilor State Majore ale armatelor din alianţă. Scopul reuniunii respective era clar: discuţii despre „nivelurile cantitative în forţe armate şi armamente ce ar urma să fie convenite în diferite etape ale negocierilor (de la Viena – nota P. Opriş), lista cu armamentele ce se propun pentru prima etapă (a negocierilor – nota P. Opriş), precum şi delimitarea zonelor de reducere a armamentelor şi efectivelor în Europa, de la Atlantic la Urali”.
La consfătuirea de la Moscova, România a fost reprezentată de o delegaţie condusă de către generalul-locotenent Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major. Acesta a fost însoţit de doi ofiţeri şi un reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe. Pentru reuniunea militară din capitala U.R.S.S., aceştia au primit aprobarea de la Nicolae Ceauşescu „să se conducă după mandatul aprobat de Dumneavoastră în luna martie a.c. pentru desfăşurarea negocierilor de la Viena referitoare la forţele armate şi armamentele convenţionale din Europa”.
În contextul schimbărilor care aveau loc pe continentul european, atât diplomaţii, cât şi generalii români care au participat la reuniunile din 1989 ale alianţei au observat o modificare în discursurile reprezentanţilor sovietici. Aceştia testau reacţia partenerilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia faţă de o posibilă transformare a alianţei respective într-o organizaţie preponderent politică. Ca urmare a interesului manifestat de autorităţile de la Moscova pentru continuarea dialogului cu liderii statelor membre ale NATO în domeniul dezarmării convenţionale şi nucleare, anumite obligaţii militare ale ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia urmau să fie modificate.
În acelaşi timp, lideri politici din Ungaria şi Polonia îşi exprimau deja sub diferite forme intenţiile cu privire la o posibilă retragere a ţărilor respective din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. O serie de discuţii în acest sens au avut loc la Varşovia, în prezenţa lui Eduard Şevardnadze, şeful diplomaţiei sovietice, în cursul reuniunii Comitetului miniştrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale alianţei (26-27 octombrie 1989).
Într-o conferinţă de presă desfăşurată la Varşovia (30 octombrie 1989), I. Boimov, adjunct al ministrului sovietic al Afacerilor Externe, a negat faptul că Ungaria şi Polonia doreau să se retragă din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Cu toate acestea, desfiinţarea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) şi „revoluţia de catifea” de la Praga au accentuat problemele politice şi militare cu care se confruntau sovieticii, în procesul de reorganizare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Dintr-o dată, hotărârile adoptate la 28 aprilie 1989, la Moscova, de către şefii Marilor State Majore ale armatelor statelor membre ale alianţei, au fost puse sub semnul întrebării de evoluţia evenimentelor de la Varşovia (pierderea puterii politice de către comuniştii polonezi), Berlin şi Praga.
Analizând modul cum s-a blocat industria românească de apărare după disoluţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a C.A.E.R., se poate observa faptul că, în anii ’70-’80, România a economisit fonduri valutare semnificative prin restrângerea importurilor sale de armament, muniţii şi tehnică de luptă. Concomitent, au fost alocate resurse umane, materiale şi financiare substanţiale în scopul dezvoltării industriei proprii de apărare şi, din păcate, o mare parte din produsele speciale realizate în perioada respectivă au fost uzate moral.
VA URMA
Dr. PETRE OPRIS
