De ceva vreme drumurile li se intersectau din ce în ce mai des. Nu îl mai văzuse, până în urmă cu ceva vreme, niciodată. Dar parcă îl cunoștea de când lumea! De multe ori se mustra pe sine, zicându-și:
,,- Fii realistă, Camelia! Nu ai de unde să îl cunoști. E nou în cartier, diferența de vârsă e, vizibil, prea mare, asta în cazul în care te gândești că poate fi vreun fost coleg”…Și totuși, de câte ori îl întâlnea în piață, la farmacie, la magazinul din colț ori plimbându-se prin parc, convingerea că îl știe de undeva se întărea și mai mult. La un moment dat, se gândise să îl abordeze politicos și să îl întrebe dacă, nu cumva era… profesor. Dar nu îndrăznise. În cazul în care, prin absurd, i-ar fi fost profesor în școala generală sau în liceu, s-ar fi simțit prost să nu-l fi recunoscut. Mai trebuia să lase timpul să curgă, poate, poate, își amintea când și unde îl mai văzuse pe acest bărbat, încă destul de chipeș pentru vârsta lui. O dată chiar, vorbind cu mama ei, la telefon, adusese vorba, în treacăt, despre el, ca despre o cunoștință veche, la modul:
,,- Știi?, azi m-am întâlnit cu…
***
Era spre toamnă când îl văzuse pentru prima oară, la intrarea în piață. Cumpărase mai multe decât preconizase, așa că avea ambele mâini ocupate cu câte o sacoșe, iar puțin ajutor la deschiderea ușii îi era mai mult decât necesar. Nici nu apucase să-și temine gândul, că ușa din fața ei se deschise larg, iar un om, bine trecut de șaptezeci de ani, o învită să iasă în siguranță. Cu o mână ținea ușa, iar cu cealaltă făcu un semn galant, ca o reverență. Avea o față blândă, în contrast cu statura lui atletică, încă, impozantă. Pentru o clipă privirile li s-au întâlnit, dându-i posibilitatea de a-i descoperi misterioasa culoare a ochilor, o combinație de verde, albastru și căprui, cum rar întâlnești. Și totuși…parcă îi mai văzuse undeva, cândva…
A doua oară îl întâlnise, peste câteva săptămâni, la farmacie. Venind din direcții opuse ajunseseră în același timp în dreptul ușii. Domnul, galant, deschise ușa și o pofti pe ea să intre prima. Oare o recunoscuse? Puțin probabil, nu se comportase ca atare.
,, – E numai politicos, și atât!”, gândise Camelia în sinea ei. Însă ea îl recunoscuse de departe. Nu putea să-i treacă cu vedere alura, chiar și dacă îl întâlnise numai o singură dată. Iar ochii, ochii aceea amestecați, nu-i putea confunda, nu avea cum. Pentru ea erau…unici.
Apoi, îl mai întâlnise prin diferite locuri și o recunoștea și el. O saluta chiar, în felul lui, galant. Îi spunea după caz, bună dimineața, bună ziua sau bună seara, ori câteodată, sărut-mâna domnișoară, iar ea îi răspundea la salut, zâmbindu-i larg.
Curând a sosit iarna, cu zile scurte, geroase și mai puțin geroase, cu zăpadă și viscole, cu soare cu dinți și zile blânde, dar și cu ieșiri limitate, mai ales în rândul persoanelor care nu erau literalmente legate de un loc de muncă. Așadar, în tot acest timp, Camelia îl mai întâlnise de două sau trei ori. Însă când primăvara își intrase în drepturi, cu zile mai lungi și călduroase, drumurile lor se intersectau mai des, mai ales sâmbăta și dumunica, prin parcul din cartier.
Amâdurora le plăceau plimbările lungi, pe aleile betonate, după care se așezau, fiecare pe câte o bancă, pe unde găseau câte un loc liber, nu înainte de a se saluta reciproc, ori de câte ori se întâmpla să se afle în apropiere. În parc intrau pe alei diferite, dat faptul că locuințele lor erau diametral opuse, însă amândoi, pentru odihnă alegeau băncile din mijlocul parcului, unde se afla și spațiul de joacă pentru copii. Era o desfărare să te afli, ca și spectator, în preajma lor. Nu același lucru se putea spune și despre tătici, mămici și bunici. Era o provocare, de fiecare dată, să îi poată struni. Dar tocmai asta era atracția …spectacolului.

VA URMA

FLORI BUNGETE