You are currently viewing EDITORIAL: Patriarhul Nifon în viziunea învățătorului I. D. Petrescu (1818-1903)

EDITORIAL: Patriarhul Nifon în viziunea învățătorului I. D. Petrescu (1818-1903)

  • Post category:Editorial

Deși este mai puțin cunoscut, totuși datorăm și astăzi învățătorului I. D. Petrescu (1818-1903) contribuția deosebit de însemnată a realizării primei monografii dedicate domnitorului Radu cel Mare (1495-1508), în cuprinsul căreia se regăsește și primul tablou schițat în limbajul sfârșitului de secol XIX, privind personalitatea Sfântului Nifon. De asemenea, în demersul nostru ne-am propus să aducem la lumină unele aspecte din viața patriarhului Constantinopolului, care sunt cu atât de importante, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte din viața Sfântului Nifon, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite. Pentru frumusețea informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul ne-a produs anumite dificultăți în descifrarea acestuia, sau cursivitatea informațiilor erau scrise în dialectele epocii.

Sfântul Nifon s-a născut în prima jumătate a secolului al XV-lea, fiind din Moreea. Se spune, că pe când era foarte tânăr, Nifon a fost dat de către tatăl său Emanuel și mama sa Maria, sub îngrijirea învățatului Monachu Iosif, care i-a dat o anumită educațiune bisericească. Apoi, Nifon s-a retras la Mănăstirea Epitauron, din provincia Moesia Superioară, sau a Tauronului de la Dunăre, care din cauza deselor calamități și prefaceri s-a strămutat la Severin. Aici, tânărul nostru Nifon s-a călugărit, cu sprijinul venerabilului Antonie, Egumenul acestei mănăstiri. Mănăstirea aceasta a servit mai apoi provizoriu și de Catedrală a Sirmiului, și pe când această Mitropolie se stabili la Severinopolea, Monastirea zisă până atunci a Tauronului, se transformă în Chinobiu Monahal, cum se întâmplase și cu Mitropolia Argeșului după strămutarea capitalei la Târgoviște.

După ce petrece aici câțiva ani, Nifon lăsă Tauronul și se duse la Muntele Athos, în Monastirea Dionisiu, unde  fu hirotonosit preot. Apoi, voind a vizita Constantinopolul, se duse în acea parte, și se atașă aici pe lângă Zacharia, ctitorul Patriarhiei, pe care l-a însoțit la Sinodul din Florența. Întorcându-se de aici prin Trula, reședința lui Georgih Skender Bey, ambii companioni fură bine primiți de acest stăpânitor, care le-a oferit mai mul timp ospitalitatea sa binevoitoare. Însă, pe când Zacharia și Nifon s-a aflat aici, marele Nicolae, Arhiepiscopul Ohridului, după care Zacharia  a fost ales și chemat la pastoratul acestei Arhiepiscopii, iar Sfântul Nifon s-a stabilit tot tot în Monastirea Dionisiu din Athos, unde a și primit preoția. Însă, în timpul șederii sale aici, a marelui Patriarh, Episcopul Thesalonicului, Sfântul Nifon, prin susținerea patronului său Zacharia și a altor notabilități influenți ai acestei dioceze, a fost ridicat la rangul Episcopatului acestei Eparhii.

După moartea Patriarhului Massim, I. Nifon, prin mijlocirea Vizirului, unul dintre vechii săi amici, a fost proclamat în 1487 Arhiepiscop al Constantinopolului, însă, după al treilea an din păstorirea sa (1490), clericii de aici, cu excepția Patriarhului Dionisiu, care se urcase de două ori la Patriarhat, intrigară la Baiazid cu favoruri, sub pretextul că patriarhul Nifon, la câteva ceremonii imperiale, nu știuse să respecte pe marele Padișah, iar cu modul acesta l-a depus din Arhiepiscopie, după care Nifon s-a retras la Sozopole, iar pentru că era după trei ani, împrejurările de atunci l-au eradicat iarăși de la Pontificat.

După a doua sa realizare, nu se știe precis de ce nu dură în Patriarhat. În chronograful Bizantin, se notează de către unii anonimi, că acest lucru s-a datorat că, în timpul acela murind multe persoane din rândul clerului (cum ar fi, ex-Patriarhul), ar fi lăsat după sieși una mare avere, și că Patriarhul Nifon cu dreptul de rudenie, sau cu acela de Patriarh, ar fi pretins ca atare ereditate sprijinită prin acte false, după care autoritățile musulmane, cercetând faptul dovezii, zice anonimul, falsitatea pretențiunii. În urma acestora, sau poate și a altor cauze, Baiazid a dispus și întemnițat pe Sfântul Nifon la Adrianople, la Biserica Sfântului Ștefan. Pe timpul acestei exilări a Patriarhului, domnia în Țara Românească o avea Radu cel Mare (1495-1508). Acesta, a fost unul dintre cei mai generoși conducători ai Țărilor Române, el fiind dotat cu un spirit înalt, un caracter blând, cu un suflet pios și binevoitor. Nu rămăsese într-însul nici urmă din asprele înclinări și sălbaticele apucături ale tatălui său. Urcarea lui pe tronul străbunilor săi în acele timpuri pline de tulburări și intrigi de tot felul, fu primită de popor cu mare entuziasm, întocmai ca și binefacere a Cerului. Într-adevăr, Radu, înțelegându-și marele său rol, dete exemplu cu lucrul și cu fapta de inamică neîmpăcată ale luptelor politice ale răzbunărilor acelor timpuri.

Deziluzionat în cele din urmă, ca și contemporanul său, marele Ștefan, al Ungurilor și Polonilor, iar pe de altă parte era amenințat din partea turcilor, preîntâmpină pericolul, ducându-se la Constantinopol, unde întări cu Baiazid al II-lea tratatul încheiat de moșul său Mircea cel Bătrân, și reînnoit de tatăl său, Vlad Țepeș.

Radu cel Mare se ocupa cu organizarea țării, cu alinarea suferințelor poporului său, cu religia țării sale și cu organizarea clerului. El vedea, prin urmare, că are mare trebuință organizarea Bisericii Române și a clerului acesteia. Faima distinsului Patriarh Nifon, corespundea de minune necesităților lui Radu cel Mare, și mai ales recomandărilor și solicitărilor lui Neagoe Armașul, fiul vornicului Pârvu Craiovescu și nepotul lui Radu cel Mare, de a dobândi grațierea Sfântului Nifon. Acesta decise pe Radu Vodă a mijloci la sultanul Imperiului Otoman, eliberarea Patriarhului, care o și dobândi. După aceasta, Nifon, a fost adus de generosul său Domn în țară și instalat ca Mitropolit și cap al Bisericii Române.

Țara, aflându-se atunci agitată din cauza luptelor dintre Drăculești și Dănesci, Patriarhul Nifon îl consilie pe Radu pentru a duce a sa politică de conciliere, însă, aceasta, a rămas fără niciun rezultat, deoarece Mihnea cel Rău, reprezentantul Dănescilor, nu cedă nici uneia din bunele predispozițiuni ale lui Radu cel Mare. Apoi, Sfântul Nifon mai ceru lui Radu cel Mare și reformarea clerului în felul de a se reduce democrația primitivă a vechii Biserici Române, insistând pentru ale sale particulare cuvinte de a se creea clerului privilegiul separat în stat și echivalente cu acelea ale aristocrației laice; pentru cuvântul, zicea dânsul, de a mai tempera puterea sau arbitrariul acestora din urmă privilegiați. Astfel, Radu cel Mare se înduplecă de a transforma pe membri clerului într-un corp privilegiat. Nifon, prin dobândirea acestor bunuri lăsate la dispozițiunea ierarhică a capilor Eclesiei, urmărea subjugarea independenței Bisericii Române, tânjind a o supune, cu noile sale prerogative, Bisericii Bizantine; faptă pentru care, urmărindu-le toate patriarhatele orientale până la a sa consumare. Cu modul acesta, consecințele confirmară proverbul: „Corbu la corbu, nu-și scoate ochii”, deoarece privilegiații ecleziastici susțineau pe cei laici și vice-versa, până ce prin concursul acestora din urmă, fanarioții ne aserviră clerul și biserica țării.

Reîntorcându-se de la Constantinopol, Radu cel Mare, convocă una adunare bisericească și de boieri, și în prezența sa, și a întregii adunări, Patriarhul Nifon, fără un cuvânt frumos de morală, a cărui elocință îndoise pe toți până la lacrimi. Tot în această adunare, se întocmiră oarecare legi sau norme, după care să se conducă țara. Se mai decise și repararea mai multor biserici vechi și a altor instituții de folos comun. Apoi, prin generozitatea și buna-voință a lui Radu Vodă, se ridică un stabiliment pentru cei săraci; se cheltuiră mari sume pentru ajutorul bătrânilor și al neputincioșilor. În fine, se puse la lucrare tot ce ar putea ajuta și mângâia pe cei ce suferă, pentru care fapt chiar contemporanii săi, îi deteră numele de cel Mare. Dar, nu trecu mult timp și la 1502, armonia dintre Radu și Sfântul Nifon se întrerupse din cauza unui boier refugiat din Moldova, anume Bogdan care-și lăsase femeia si copiii, și se însurase aici sub ocrotirea lui Radu, luînd pe Domnița Caplea, sora  acestui Domn, de soție. În urma acestora, Patriarhul Nifon, impulsionat poate de abandonata femeie a pribeagului Moldovean, mergând la Radu I, declară: „că nu îngăduie una atare nuntă nelegiuită a vrednicului de peste Milcov, cu Domnița Caplea, pe cât timp femeia acestuia își reclamă pe legitimul său bărbat”. Atunci, domnul Radu I, zise:  „Nu ești în dreptu părinte, a mi te împotrivi până într-atâta, ar trebui să aibă ceva mai mult libertate și cinste pentru Domnia Mea. De mult voiam să-ți spun că nu mai pot îngădui schimbarea orânduielilor noastre, care călcatule-ai și altele, așezat-ai după cum ți-au fost plăcute”. Permițându-ne aici, una mică paranteză, zicem: Ce mare deosebire între Tată șu Fiu! Țepeș, tatăl, pentru rezistența și opozițiunea lui Nifon, ar fi comandat fără doar și poate…Țeapa!, pe când fiul său Radu cel Mare, după un blajin reproș, rămâne satisfăcut numai cu următoarea declarațiune solemnă: „Dar, de astăzi înainte părinte, necă învățăturile tale numai voimu, nici orânduielile tale nu mai primim”.

Acestea sunt ultimele cuvinte cu care Radu cel Mare se despărți de Patriarhul Nifon, după care acesta părăsi țara, mai ales după ce făcu în van recurs la devoțiunea gloatelor spre a le atrage în partea sa, când în cele din urmă, văzu că, afară de Neagoe, fiul său sufletesc, și de câțiva fanarioți ai săi, nu mai avea pe nimeni cu sine, și prin urmare, nu avea ce mai aștepta la această țară, pe care nesocotind-o, prin schimbarea orânduielilor sale, nu-i putuse atrage dragostea unui bun Pastor. Singura resuvenire ce mai rămăsese lui Nifon în țară, era, o repetăm, Armașulu Neagoe, fiul său sufletesc și nepotul marelui nostru Domn, ce deveni Voievodul țării noastre peste cinci ani. De aici înainte, Patriarhul duse o viață retrasă la Monastirea Dionisiu de la Muntele Athos și, pe la 1509 muri, înmormântându-se în această Monastire. De altmintrea, istoria ne prezenta pe unele locuri pe Patriarhul Nifon, ca pe un bărbat plin de pietate, prin ale căruia consilii înțelepte, Radu reorganiză clerul și Biserica Română, restituind după cum am văzut, și alte așezăminte folositoare pentru care clerul bisericii noastre, încă de la aducerea relicvelor sale în țară, de către Neagoe Voievod, l-a și înscris în Sinaxarul Eclesiei, intercalând a sa sărbătoare între sfinții de la 11 August.

După depunerea Patriarhului Nifon, Radu cel Mare ridică la Pontificatul țării pe Massim, bărbat de spirit și cu multă pătrundere în cele politicești, ca unul ce rezolvase cu succes câteva solii din cele mai importante pentru țară, dară pe care Mihnea cel Rău, după șapte ani l-a alungat de la pastoratul țării. Vorba zisă despre Neagoe, că era fiul sufletesc al lui Nifon, este o expresiune, ce are după limbagiul vechiu semnificarea de „fină”, sau discipolul și care dete ocasiunea unora din părinții cei vechi ai bisericii, să afirme că Neagoe Vodă ar fi finu din botezu sau discipolul Sfântului Nifon, adică, ar fi fost ținut la brațe la botezu, de către acest pastoru, pe când adică Vornicul Pârvu Craioveanu, tatăl lui Neagoe, era Banul Severinului, și în același timp Nnifon se afla în părțile acelea domiciliat în Monastirea Tauronului de la Dunăre sau Severin, când poate că a fost și al său instructor, căci altfel de unde însușirea expresiunii de fiu sufletesc și nu duhovnicesc sau spiritual după limbagiul comun, adică fiu de confesiune sau de una simplă paternitate spirituală. Și dacă n-ar fi așa, de unde facilitatea limbii române în gura Sfântului Nifon Moraitul, care chiar de la prima sa venire în țară, înduioșa inimile prin alocuțiunile sale în limba poporului, predicând în același timp cuvântul lui Dumnezeu prin Bisericile țării? Așa dară, Neagoe a fost „finu” și discipol al Sfântului Nifon, și aceasta din urmă se înțelege că el cunoștea bine limba română încă din Monastirea Tauronului sau din Moesia Superioară, unde primise monahatul.

 

Surse:

-I. D. Petrescu, Radu cel Mare (1490-1508), Editura Librăriei Grigore Tomescu, Tipografia şi Legătoria Teodor Michăescu, Târgovişte, 1884 (Lucrarea este structurată pe mai multe capitole, în care autorul abordează: Finalul secolului al XV-lea (pp. 5-17); Radu şi gropniţa Drăculeştilor (pp. 18-32); Episcopia Buzăului (pp. 33-42), Patriarhul Nifon (pp. 42-53); Domnia lui Radu cel Mare (pp. 53-66);

-Cornel Mărculescu, Patriarhul Nifon în viziunea învățătorului Ioan D. Petrescu (1818-1903), în vol. „Sfântul Nifon – primul sfânt canonizat în spațiul românesc”, Editura Arhiepiscopiei Târgoviștei, 2022.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu