Era o femeie uscățivă, cu pielea zbârcită și negricioasă. Nu era nici măcar înaltă, însă nu putea trece neobservată. De ce? Pentru că ea era …Turnica. Nici tanti…, nici țața…, nici lelea …,cu toate că avea o vârstă. Cu siguranță nu o chema așa, asta era porecla ei, cum se obișnuiește a se da oamenilor de la sate, un al doilea nume, legat de ceva din asemănarea, ocupația, caracterul, particularitățile lor. Cum a chemat-o cu adevărat, cred că nu am știut niciodată, și nici n-aș vrea să știu. Dacă chiar și acum aș afla care era de fapt numele ei, farmecul aducerii aminte, n-ar mai fi același! Însă nici de unde venea porecla ei nu știu.
Știu că o vreme, a locuit pe…baltă, o zonă mai joasă din marginea satului, unde se aflau comasate familiile de …țigani….iar atunci când eu eram copil, ai ei se mutaseră în mijlocul satului, pe malul Ursoaiei, pe șosea, lângă pod. Până să o cunosc ,,personal”, auzeam adesea expresia:
,,- Le amestică pă toate ca Turnica!”…ce?….felurile de mâncare. De ce?…așa făcea ea…și m-am convins de asta … pe la pomenile pe care Bitina, străbunica mea din partea mamei le făcea pentru pomenirea morților din familia ei. Și cred că mulți erau, deoarece, mai tot timpul se pomenea câte cineva. Peste an, de sărbătorile de nume ale părinților, fraților,…de Înălțare pentru fiul ei, tatăl mamei mele, rămas pe câmpul de luptă , în al doilea război, ….mai mici așa…. după timp și posibilități.
Însă toamna, la Hrisovul Viilor, când creșteau gâștele,ajutate și de peștele de pe gârlă,se făcea țuica din zarzării de la grădină , se culegeau strugurii și ieșea mălaiul nou, musai se făcea o pomană ,, peste toți morții”. Si ce mai pomeni făcea, …pe așternut!…la propriu!
Avea Bitina un ,, drâmb” două ,de pânză de casă țesută în război, mai grosuță, care nu se putea folosi la confecționarea cămășilor, pe care o așternea jos, pe iarba din curte pentru cei mari, iar la poartă, pentru copii. Pe lângă, de o parte și de alta, punea niște lemne lungi, pe care ne așezam ca să nu stăm direct pe pământ.Pe pânza aceea, îngâlbenită de vreme și pătată de resturi de mâncare, așeza linguri de lemn, boboroade făcute în cuptorul din mijlocul curții și bucăți de mămăligă caldă. Apoi, aduceau femeile casei, străchini pline cu mâncare, după cum era făcută pomenirea, de dulce ori de post. Se puneau, intercalat, una de un fel, una de un fel, însă nici nu se așeza mâncarea bine în ele că se și terminau. Și se mai aducea un rând….și se-aducea coliva, pe care era mare bătaie…și câte un dulce….spre bucuria copiilor.
Turnica, avea atât bun simț, încât niciodată nu intra în curte să se așeze la …masa pe așternut! Se așeza la poartă cu copii. Avea lângă ea, întotdeauna , o oală de pământ nesmălțuită, în care punea, după ce terminau toți copiii de mâncat, ceea ce rămânea în străchini. Amestecate…și nu s-a sfiit niciodată să facă asta. De multe ori, era întrebată:
,,-De ce nu iei două oale?”…..la care ea răspundea:
,,-Și cum le duc?”…..de ce? Pentru că ea, Turnica, făcea parte din categoria oamenilor…altfel…din copilăria mea. De aceea o am acum printre amintiri!
Îi tremura o mână tot timpul, necontrolat. Atunci, avea…tremurici….acum, în mod sigur ar fi avut..Parkinson! Deci, o a doua oală, i-ar fi fost de prisos, abia putea duce una. Și ..n-a murit că a mâncat mâncarea amestecată, a murit de bătrână. Dar până și moartea i-a fost altfel….și atunci…la moartea ei…s-a mai născut o expresie…memorabilă, folosită ori de câte ori ploua mult, veneau apele mari și era vreun mort în sat:
,,- O să-l urce ca pă Turnica în pod!”se zicea…și asta pentru că la moartea ei, chiar așa s-a întâmplat. Plouase așa de mult, încât apa se revărsase cuprinzând mai multe gospodării. Cum ei erau chiar pe malul gârlei, și cei mai expuși, seara, când furia apelor era de necontrolat, au luat-o și au urcat-o în podul casei. Ei, erau cei din vale! Noi, cei din deal, mari și mici, ne aflam dincolo de pod, pe coastă la Tirică și priveam exact în curtea lor. Poate apele dezlănțuite, ar fi trebuit să ne sperie, însă nici un copil nu conștientiza asta. Erau destui îngrijorați,… pe noi ne amuza ceea ce se întâmpla la bieții oameni pe bătătură.
Doamne….dă puțină minte și înțelepciune și copiilor! Acum, când realizez grozăvia celor întâmplate, mai că mă apucă remușcarea!
Biata Turnica…nici moartă n-a avut parte de liniște! Sunt sigură că spiritul ei tremura de teamă și ciudă, așa cum mâna i-a tremurat o viață întreagă!….
Și acum, după atâțea ani, când cineva are vreun început de Parkinson și nu-și poate controla tremurul , se găsește vreunul care să facă remarca, amuzându-se:
,,-Tremură ca Turnica!”….
Nu e de condamnat când vezi lumea prin ochii unui copil nevinovat. Dar când ești om matur…și faci aceste afirmații…cum ar fi oare să fii tu…Turnica?

Flori Bungete