Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară.
Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29 iulie 1889, și-a urmat studiile liceale la București, absolvind ulterior cursurile Facultății de Drept ale Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească” în 1909, și a colaborat la Adevărul literar și artistic, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Flacăra, Sămănatorul, Universul, Universul literar, Viața Socială, dar și Membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din București. A participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, după care a fost mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde a rămas doi ani, până la încheierea păcii, perioadă în care a fost redactor al ziarului „România” (1917-1918) înfiinţat la Iaşi, unde a publicat numeroase poezii de război, așa cum reiese din „Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
Versurile sale, adunate în mai multe volume, cultivă inspirația patriotică (Poeme eroice, 1915; Suflet și uzină, 1919; Sufletul patriei, 1921, reprodus de mai multe ori și sub titlul Eroice; Cântarea eroilor, 1933; Sufletul patriei, ediție mult amplificată față de prima variantă, 1940; Hotarele sfinte, f. a.) Ca dramaturg, a compus de asemenea piese patriotice de actualitate (Pe-aicea nu se trece, 1938, în colab. cu Comeliu Moldovanu; Făuritorii, f. a.), dar și-a încercat forțele, cu oarecare succes, și în drama istorică (Serenada din trecut, 1921; Bizanț, 1924; Petronius, f. a.). Este, totodată, autorul mai multor proze, reunite în volumul „Portrete şi amintiri” (1924), proze care evocă personalităţi precum I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski. În colaborare cu Alfred Moşoiu a scris „O noapte la Mirceşti”, o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog” (1920).
Mircea Dem Rădulescu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914) şi membru în conducerea acesteia (din 1919), precum şi membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din 1923), iar în 1943 i-a fost acordat Premiul Naţional pentru Artă Dramatică. De asemenea, a fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice” apărut în 1915. Mircea Dem. Rădulescu a murit la 6 iunie 1946, la Bucureşti.
Balada Eroilor
Cei ce căzut-au pentru țară
Sunt cei mai falnici dintre noi,
Ei s-au jertfit în luptă-amară
Cei ce căzut-au pentru țară.
Cu-avânt și cu simțire rară
Toți ai pământului eroi
Cei ce căzut-au pentru țară
Sunt cei mai falnici dintre noi!
Cei ce căzut-au vitejește
Sunt sfinții Neamului Martiri
Printrânșii Patria trăiește…
Cei ce căzut-au vitejește
Cucernic sufletu-i slăvește
Ca pe-un altar din mănăstiri:
Cei ce căzut-au vitejește
Sunt sfinții Neamului Martiri!
Cei ce căzut-au pentru țară
Peste pământu`nsângerat
Jertfind o`ntreagă primăvară,
Cei ce căzut-au pentru țară…
Crucificați în lupta-amară
Pe lanul câmpului bogat
Cei ce căzut-au pentru țară
Nu au murit – ci-au înviat!
Mircea Dem. Rădulescu
Invalizii
Cu fețele`ncordate de tainice dureri
Ei trec purtând în suflet o nevăzută rană;
O zdreanță`nlocuiește tunica lor de eri
Și spânzură pe-un umăr de umbra diafană!
Pe stradă trecătorii grăbiți se duc și vin;
Bacanta trece caldă sub blăni de zibelină;
Rotund ca un abate cu pântecele plin
Nababul se răsfață culcat în limuzină…
În jurul lor e viață și vuet de motor,
Miresmele se`mbină cu ritmuri de mătasă…
Și nimeni nu cunoaște în bietul cerșetor
Pe marele Ulisse care s`a `ntors acasă!
Ei trec ca niște triste epave omenești
Târându-și beteșugul pe cârjile lor grele
Și`n lutul lor nevolnic nu poți să deslușești
Vulturii ce `și muiară aripile în stele…
Plecați-vă genunchii, voi, aprigii dușmani,
Voi, farisei: voi, falnici nababi, voi curtizane;
Nu pângăriți virtutea cu-ai voștri ochi profani;
Sunt buze ce pătează prea sfintele icoane!
Ca să-i priviți în față vi-e sufletul nedemn;
Târâți-vă`n țărână cu frunțile plecate…
Trec Mucenicii Țărei… Pe cârja lor de lemn
Se sprijină belșugul și-a voastră sănătate!
Să ne aducem aminte!
Să ne-aducem aminte de toți cei ce-au căzut,
În lupta mare, sfântă, făcând din piepturi scut…
Și-n pregătirea jertfei strigat-au: Înainte!
Să ne-aducem aminte!
Să ne-aducem aminte de bunii camarazi,
Ce dorm de-alung de codrii, sub cetine de brazi,
Ce n-au la cap nici cruce, nici flori și nici cuvinte…
Să ne-aducem aminte!
Să ne-aducem aminte de cei viteji și buni
Și`n fiecare clipă să facem rugăciuni,
Ei fost-au pentru Țară: Martirii jertfei sfinte:
Să ne-aducem aminte!
Să ne-aducem aminte, ca`n zile mari de hram,
De cei ce-au dat, prin moarte, viață unui neam
Viața, ce`nflorește pe albe oseminte…
Când clopotele sună la sfinte sărbători,
Să ne-aducem aminte de-ai noștrii scumpi feciori
Ce-au îngrășat câmpia cu sânge viu, fierbinte…
Să ne-aducem aminte!
Să ne-aducem aminte de morții noștri dragi
Ce dorm în văi profunde și prin păduri de fagi,
Și care împlinit-au sfințite jurăminte:
Să ne aducem aminte!
Să ne-aducem aminte, ca`n sfinte mănăstiri,
De Mucenicii Țărei de tainicii martiri…
În zilele de vifor, când ninge pe morminte…,
Să ne-aducem aminte!
Sursa:
-Mircea Dem. Rădulescu, Poeme eroice. Ediție complectă, Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, București, 1915.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
