Este cunoscut faptul că după Conferința de Pace de la Paris, din perioada interbelică, România a dovedit constanță în promovarea idealului de pace și de bună înțelegere, printr-o atitudine de strictă neutralitate, conform intereselor naționale, lipsită de orice tendință de agresiune împotriva vreunei țări vecine, având un singur obiectiv fundamental: apărarea fruntariilor țării.
Între 23 august 1939 – 7 septembrie 1940 România și poporul român au intrat într-o perioadă istorică foarte dificilă, fiind obligată să facă mari cedări teritoriale, în urma unor presiuni puternice din partea Uniunii Sovietice și Germaniei naziste.
Destrămarea României Mari impusă de cele două mari puteri a început odată cu
Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 prin care s-a modificat radical echilibrul de putere în Europa, URSS și Germania împărțindu-și zonele de influiență în zona tampon dintre Marea Baltică și Marea Neagră.
Prin atacarea la 1 septembrie 1939 Germania a declanșat practic cel de-al Doilea Război Mondial. Plin de satisfacție, Stalin, pe baza planului de expansiune prin care amenința toți vecinii săi cu folosirea forței, a căzut în plasa nemților și a trimis lui Hitler un mesaj de Anul Nou 1940, în care arăta: ,,Amiciția între popoarele Germaniei și Uniunii Sovietice, cimentată cu sânge, are toate temeiurile să fie durabilă și puternică”.
Odată cu dezastrul militar din vestul Europei datorat victoriei fulgerătoare ale Germaniei în mai iunie 1940, în Belgia , Olanda și Franța. Izolarea politico-diplomatică și militară a țării noastre a fost totală . Pactul dintre Hitler și Stalin își producea efectul și asupra României, care fusese abandonată ,,voinței lui Dumnezeu”.
În noaptea zilei de 26 iunie 1940, orele 22.00 România a primit un ,,Ultimatum” (de fapt o notă informativă înmânată ministrului român de la Moscova, Gheorghe Davidescu) în care se cerea ca Basarabia și nordul Bucovinei să fie înapoiate Uniunii Sovietice.
Au fost ocupate Basarabia și Nordul Bucovinei și în mod abuziv Ținutul Herța, care nu făcea parte din Bucovina, nici din Basarabia, fiind de fapt parte a vechiului Regat al României. Țara noastră, prin constrângere a cedat URSS, un teritoriu de 50.762 km2, cu o populație de aproape 4 milioane de locuitori, dintre care majoritatea erau români.
În urma acestui act de forță impus, care de fapt fusese rodul colaborării dintre Germania, Ungaria și Uniunea Sovietică, au fost încurajate propriile pretenții teritoriale ale Ungariei și Bulgariei. Acestea au fost sprijinite direct chiar de Hitler care amenința România că în caz de refuz, va fi distrusă.
Sub aceste presiuni puternice guvernul român a hotărât să înceapă negocierile cu Ungaria la Turnu-Severin la 16 august 1940 și cele cu Bulgaria la Craiova la 19 iunie.
Negocierile cu delegația maghiară s-au întrerupt la 24 august 1940, aceasta refuzând să ia în considerație baza de discuție propusă de delegația română, condusă de Valter Pop.
Au urmat amenințări ,,mai mult decât transparente” și o acțiune diplomatică intensă între România, Italia și Germania, Hitler și Ribbentrop, pe de o parte, Mussolini și Ciano,
pe de altă parte, s-au arătat foarte critici și au insistat în favoarea unei reglementări rapide și definitive a situației cu Ungaria și Bulgaria.
Guvernul german a solicitat României și Ungariei să-și trimită reprezentanți împuterniciți la Viena, delegația țării noastre formată din 22 de persoane fiind condusă de ministrul de externe Mihai Manoilescu și Valter Pop.
Încă de la primirea delegației române Ribbentrop și Ciano au precizat că nu este vorba de negocieri, ci de ,,arbitraj” și că guvernul roman trebuie să se decidă până la ora 22.00 dacă-l acceptă (arbitrajul). Au afirmat în final că în eventualitatea unui refuz și ,,statul roman va fi desființat”
Fără a se ține cont de argumentele României, care urma să prezinte un bogat material cartografic și arhivistic, pentru a susține veridicitatea punctului de vedere românesc, cele două mari puteri au pus delegația română în fața unei hotărâri deja luate anterior- cedarea părții de nord-vest a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. România a fost obligată să cedeze astfel, nord-vestul Transilvaniei, respectiv 43.492 km2 și o populație de 2.667.000 de locuitori, dintre care aproape 51% erau români.
La 7 septembrie 1940 s-a consumat și ultimul episod al dramei românești orchestrată de puterile europene amintite. Prin semnarea Tratatului româno-bulgar, la Craiova, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) , cu o populație de 400.000 de locuitori și o suprafață de 6.900km2, era cedat Bulgariei.
Ca o concluzie România Mare în mai puțin de 3 luni de zile prinsă în ,,cleștele” geopolitic al Germaniei naziste și Rusiei Sovietice, fără ajutorul din partea puterilor occidentale, a fost dezmembrată.
De asemenea rapturile impuse României au provocat importante pierderi dezorganizând grav economia țării și evoluția normală a societății noastre, afectându-se întregul sistem defensiv de apărare națională, diminuarea potențialului militar național răsfrângându-se asupra poziției geopolitice și geostrategice pe continentul european.
În interiorul țării lucrurile s-au precipitat. Garda de Fier, care se bucura de sprijinul nemijlocit al Berlinului, socotind că venise momentul să preia puterea și să instaleze dictatura fascistă, a amplificat presiunile asupra regelui Carol al-II-lea
Acesta la 4 septembrie 1940 l-a mandatat pe generalul Antonescu să formeze noul guvern. Criza de guvern apărută l-a pus în situația pe rege să abdice de la putere, în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie, a doua zi părăsind țara.
Cu optzeci și doi de ani în urmă, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, Germania, vechiul aliat, a declanșat ofensiva asupra vechiului său prieten Uniunea Sovietică pe toată întinderea graniței comune.
Tot atunci, armata română intră în acțiune pe linia Prutului și în nordul Bucovinei. Conducătorul statului, generalul Antonescu (mareșal din august 1941) avea autoritatea juridică deplină să decidă intrarea în război. Opinia publică în covârșitoarea ei majoritate era de partea sa.
În Ordinul de zi către armată generalul spunea prinre altele: ,,Ostași! Vă ordon:Treceți Prutul (….) Luptați pentru dezrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei”.
Regele Mihai, care aflase de la radio Londra că Țara sa intrase în război, a trimis o Telegramă lui Antonescu în care spunea: ,,În clipa când trupele noastre trec Prutul și codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul se îndreaptă spre Domnia Voastră, domnule general, și către ostașii țării”.
Majoritatea istoricilor de astăzi s-au pronunțat asupra acestui eveniment cu implicații majore ulterioare, arătând că România în acel moment nu avea de ales. Singura politică realistă era alianța cu Germania și Italia, care-i asigurau existența statală. Această cale a urmat-o generalul Antonescu, care a făcut o opțiune în consens cu voința națională.
Evoluțiile ulterioare sunt cunoscute, în iulie 1941 în urma luptelor purtate de ostașii români în alianța cu cei germani, au refăcut granița de Est, teritoriile ocupate de sovietici în urmă cu un an au fost reintegrate în statul român.
În martie 1944, trupele sovietice au reocupat Basarabia, nordul Bucovinei și o parte din Moldova. După actul de la 23 august 1944 România s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite, ieșind din alianța cu Germania.
În ciuda jertfelor mari de sânge atât în Est cât și pe frontul de Vest, România a fost tratată, la Conferința de Pace de la Paris, ca țară învinsă, aliată Germaniei.
Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța aveau să rămână în componența Uniunii Sovietice până la destrămarea acesteia în anul 1991.
Peste ani, Mihai Manoilescu căruia soarta îi rezervase un rol așa de tragic, scriindu-și memoriile în anul 1947, când s-au semnat tratatele de pace cu Ungaria și România, avea să conchidă: ,,Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toți cei vinovați de mutilarea Transilvaniei și-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbușit pe ruinele Reichului său; Musolini a fost împușcat de un fugar la o margine de drum; von Ribentrop a sfârșit prin spânzurătoare; Ciano, la stâlp sub gloanțele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleki s-a sinucis când nemții l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiții stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardosy, ministrul ungur de la București, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în anul 1946. Transilvania noastră e vrăjită”.
Și acum, poate într-o manieră mult mai profundă și diversă, la împlinirea a 82 de ani de la momentul 22 iunie1941, se cuvine să-i omagiem pe cei care, și-au dat viața la ordinul Țării, au contribuit la eliberarea , fie și temporară, a Basarabiei și Nordului Bucovinei, precum și pe cei care tot cu prețul vieții lor, au luptat cu convingerea că partea de nord-vest a Transilvaniei va reveni la Patria Mamă- România.

Col.(r.) Gheorghe ȘERBAN