Ne oprim azi din periplul tomnatic pe străzile pavate ale cetății, făcând o clipă de răgaz înambientul domestic, ispitiți de violetul cerului la chindie și de pietatea nepretențioasă a unui coș vrăfuit de amestecul roș-albastru al celor mai accesibile delicatese ale toamnei: prunele.
Despre prune, Pliniu cel Bătrân, în cartea sa Istoria Naturală, spunea că sunt de o „mulțime nenumărată”, menționând că sunt fructe ieftine, variind cromatic în funcție de soi și de proveniență, dar și că au o mare adaptabilitate, putându-se ușor altoi, astfel explicându-se varietatea de prune cunoscute în primul secol de după Hristos: „nici un alt soi nu s-a mai contopit într-un mod atât de ingenios cu altul”. Ba chiar, observând că unele au fost altoite pe nuci, păstrându-și însă forma lor originară, dar adoptând sucul nucilor, le apreciază ca având o „nerușinare ieșită din comun”, căci din asemenea încrucișare au rezultat așa-numitele nuci-prune. Cum vor fi fost la gust, de-a mirare ne va rămâne!
Purpurii, „ducând dorul soarelui din țara lor de origine”, Damascul, după cum spunea savantul latin, exoticele fructe așteptau cuminți să facă o călătorie în necunoscut: luau drumul tarabelor și erau degustate ca delicatese, prelungindu-și viața până la recolta viitoare, căci se puteau conservaîn chiupuri, ca și strugurii.
Apreciate încă din antichitate, prunele au și azi aceeași căutare, de vreme ce sunt cultivate asiduu pe o largă suprafață a țării, îndeosebi la noi, pe plaiuri muntenești. Muntenii, români vrednici și isteți, fără îndoială au ales înțelept, astfel că fructele vinete și nepretențioase sunt cele mai banale apariții pe rafturile supermarketurilor și tarabele precupeților. De aici, urmează un drum sigur pe mesele oamenilor cetății, degustate sau transformate în gemuri sau prăjituri delicioase de mâini pricepute de gospodine. Dacă nu uităm să amintim și apetisantele gomboți, al căror gust, odată ce l-ai cunoscut, nu-l poți lesne uita, putem afirma, fără putință de tăgadă, că vorbim despre o via gloriosa de la prunusdomesticus la…locusdomesticus din care se aștern și aceste rânduri.
Dând „Cezarului ce-i al Cezarului”, nu putem ignora însă și existența unor alte drumuri ale prunelor, deloc străine tradiției autohtone: cele străbătute de melancolicele vineții mai puțin norocoasedirect de pe ramurile prunilor exilați aici din stepele Asiei, ajunși până la noi prin „Cornul abundenței”, spre a deveni, în urma unui proces cvasialchimic, elixirul atât de râvnit al unei fericiri mundane și efemere – arzătoarea pălincă ori mai domoala țuică a muntenilor. Un destin ce stă de veacuri sub semnul spectral al lui brumărel, transcenzândlumina domestică a lui Ceres către seducția tenebroasă a ispititoarelor brațe ale lui Bacchus. Dar, cum spun latinii: „Primumvivere et deindephilosophari!”
Amurgul vinețiu se strecoară pe nesimțite printre ferestrele cetății și pe ferestrele amintirii năvălesc, ineluctabil, imagini fugare cu copii și bunici din alte toamne, în care se tocmea, din prunele violet-purpurii, dulci-acrișoare, cel mai bun magiun pe care l-am mâncat vreodată… În curte, într-un tuci mare, prunele fierbeau molcom, amestecate cu un linguroi de lemn făcut de Ioana, rudăreasa, și răspândeau o aromă misterioasă, de bun infinit, căci bunica nu se zgârcea: făcea totdeauna magiunul în cantități generoase, să fie pentru nepoți! Din tuciul imens care înghițise prunele colorate romantic ieșeau, după aceea, ca prin farmec, borcanele mici, pline cu magiunul gros, brun întunecat, pe care-l mâncau nepoții în clătite sau în cornuri pufoase, rumenite în cuptor ori direct așternut pe felia generoasă de pâine unsă cu unt.
Era un fel de magie domestică pe care nepoții n-o înțelegeau pe deplin, dar bănuiau că este cumva accesibilă doar bunicilor cu cozi albe, împletite în jurul capului și strânse sub broboada de vădană care trecuseră prin război și care știau țese nenumărate povești odată cu preșurile din celălalt război, cel de țesut, din care mai păstrau în pod, bine rânduite, ițele, spata și alte instrumente al căror nume nu mi-l mai aduc aminte…
Magiunul de azi, parvenitul de la oraș, mult mai frumos ambalat, etichetat colorat și îmbietor cu o imagine idilică a unor prune movulii, alungite, lucitoare, stă liniștit pe rafturile din magazine, se laudă că n-are zahăr, dar nu se mai poate lăuda că are bunică.
Posibil să-și fi pierdut din caloriile nenumărate de a căror existență bunica îmbrobodită, cu mâinile muncite și brăzdate de ani nu avea habar, dar sigur nu a avut niciodată norocul de a fi atât de așteptat ca o delicatesă, așa cum era odinioară pândit de ochi curioși să vadă cum se poate preface, din amestecul clocotitor de prune despicate, prădate de sâmburi și răspândite-n devălmășie în tuciul străjuit pe pirostrii, sub care trosneau lemnele pe jeratic, în deliciul atâtor guri pofticioase, care-l năzuiau salivânde…
Salivând de poftă, pe care bunica o ostoia cu povești, amestecând în tuciul cu pereții exteriori negri de funingine, din care ieșeau aburi la concurență cu balauri, zmei, împărați și alte creaturi magice, pe care numai bunicile știau a le tocmi cum se cuvine, odată cu gustul și consistența magiunului, potrivite să întrunească acel ideal gastronomic străvechi, probat prin faptul că rezista un an întreg în pivniță, fără conservanți sau aditivi botezați cu nume de vocale nerotunjite. Or, cine n-are bunică, n-are nici gust de povești și de magiun gros, din prune indigo, și nu știe nici cum miros odăile reci și visurilefierbinți de copil cu ochi mari și plete castanii.
Pe tipsie, un maldăr de prune zemoase, cu gust dulce acrișor, îmi zâmbesc și-mi aduc, pe masa unde aștern pe o pagină albă a laptopului meu contemporan șiruri de caractere cu corp alungit și zvelt pentru gazetă, zvon de povești aduse pe aripi de timp dezmărginit din locurile lor de origine, de la poalele muntelui de aur. Pe fereastră văd cum soarele de mijloc de octombrie își închide, melancolic, geana roș-albastră la crepuscul și-mi face semn că e vremea să le ascult…
Prof. Camelia Lepădat
