Adolf Hitler: ,,N-avem timp de pierdut. Pactul lui Ribbentrop care s-a semnat la Moscova nu este destinat decât să câştigăm timp, câteva luni. Domnilor, Rusia va cunoaşte aceeaşi soartă ca şi Polonia. Noi îi vom distruge şi pe sovietici”.
I.V. Stalin: ,,Ştiu ce vrea Hitler. Îşi închipuie că m-a păcălit, dar eu sunt cel care l-a păcălit pe Hitler…O să putem rămâne un timp neutri şi să ne păstrăm forţele. După aceea o să vedem ce o să mai fie”.
Winston Churchill: ,,Amândoi îşi dădeau seama că era doar un expedient temporar… Hitler a urmat metoda «câte unul». Faptul că s-a putut încheia o asemenea înţelegere marchează culmea eşecului politicii externe a diplomaţiei britanice şi franceze pe o perioadă îndelungată”.
Deşi pentru mulţi, încheierea pactului de neagresiune germano-sovietic, la 23 august 1939, a constituit o surpriză, Uniunea Sovietică şi Germania colaborau deja de multă vreme, în diverse domenii, în pofida deosebirilor de regim politic, după acordurile militare şi economice, încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial, fiind încheiate şi acorduri politice, cel mai important fiind cel de la Rapallo din 14 aprilie 1922, când s-a consemnat şi reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.
În anii următori, aceste acorduri au fost reconfirmate sau extinse, fiecare stat făcând concesii în diferite domenii. Dintre toate s-a evidenţiat încheierea, la 26 aprilie 1926, la Berlin, a unui nou tratat de prietenie şi neutralitate (reînnoit la 24 iunie 1931), care a extins prevederile tratatului de la Rapallo.
Relaţiile la nivel statal dintre Germania şi Uniunea Sovietică nu au fost afectate prea mult nici de preluarea conducerii Reich-ului nazist de către Adolf Hitler (30 ianuarie 1933), nici de atacurile dure care apăreau deseori în presă, personalităţi din diferite domenii, inclusiv la nivelul cel mai înalt, relevând necesitatea colaborării.
Karl Radek, redactorul şef al ziarului ,,Izvestia”: ,,Singuri imbecilii pot crede că noi o vom rupe într-o zi cu Germania”.
Kalinin, preşedintele Comitetului Central Executiv al Sovietelor: ,,Popoarele german şi sovietic sunt legate prin multiple aspecte şi depind mult mai mult unul de altul”.
O oarecare stare de tensiune a apărut în 1934 după ce germanii au respins propunerea sovieticilor de a se încheia un pact prin care să se garanteze securitatea şi inviolabilitatea celor două state şi mai ales după ce în mai 1935 a fost încheiat tratatul de prietenie sovieto-francez, perceput de către diplomaţia germană ca o încercare de încercuire a Reich-ului.
Interese comune au făcut ca, în 1939, cele două state să acţioneze, la început cu prudenţă, pentru reluarea relaţiilor.
La 10 martie 1939, la cel de-al XVIII Congres al P.C.U.S., I.V.Stalin nu mai a mai atacat Germania şi a declarat că politica externă a Uniunii Sovietice nu era îndreptată împotriva Germaniei, ci împotriva acelor ,,politicieni imperialişti (englezi şi francezi – n.n.) care încearcă să atragă URSS în război şi să scoată castanele din foc cu mâna altora”.
Interesaţi mai mult în a grăbi înţelegerea s-au dovedit a fi germanii, care au declarat la 27 martie 1939 că între Marea Baltică şi Marea Neagră, dar şi în Extremul Orient, nu existau probleme de rezolvat în relaţiile germano-sovietice.
Au urmat acte reciproce de bunăvoinţă:
-28 aprilie 1939. În cuvântarea rostită în Reichstag, Hitler nu face nicio referire la pericolul bolşevic.
– 9 mai 1939. La insistenţa lui F.W. Schulenburg, ministrul german la Moscova, de a se intensificarea negocierile economice germano-sovietice, V.M. Molotov precizează că trebuiau reglementate mai întâi relaţiile politice bilaterale.
– 15 mai 1939. În discuţia avută cu diplomatul german Julius Schnurre, însărcinatul cu afaceri ad interim sovietic la Berlin, G. Astahov, face cunoscut că ,,în problemele politicii internaţionale nu există contradicţii între Germania şi Rusia Sovietică şi de aceea nu există niciun fel de cauze pentru fricţiuni între cele două state”.
– 20 mai 1939. V.M. Molotov declară lui F.W. Schulenburg că negocierile economice germano-sovietice erau inoportune atâta timp cât nu exista ,,baza politică” necesară. Înţelegându-i mesajul, Joachim von Ribbentrop avea să ceară (la sfârşitul lunii) ambasadorului de la Moscova să comunice lui V.M. Molotov dorinţa guvernului german de a proceda la normalizarea ,,relaţiilor politice externe germano-sovietice”.
– 31 mai 1939. La Moscova, V.M. Molotov informează Sovietul Suprem că nu era exclusă reluarea tratativelor economice cu Germania. La rându-i Joachim von Ribbentrop cere lui F.W. von Schulenburg să-l informeze pe V.M. Molotov că guvernul german considera că a sosit momentul pentru… ,,o normalizare a relaţiilor politice externe germano-sovietice”.
– 26 iulie 1939. La Berlin, diplomatul german Julius Schnurre discută face cunoscut dipomatului sovietic G. Astahov că Germania ar dori să ajungă la o înţelegere cu Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte ,,respectarea intereselor reciproce” şi ar dori să ştie care erau ,,interesele fundamentale” ale acesteia, fiind dispusă să să-i acorde ,,toate garanţiile pe care le cere”.
– 2 august 1939. Joachim von Ribbentrop declară însărcinatului cu afaceri sovietic la Berlin, G. Astahov: ,,De la Marea Baltică la Marea Neagră nu va exista problemă pe care să nu o putem rezolva împreună”.
În tot acest timp, mai ales în vara anului 1939, atât germanii cât şi sovieticii au luat în calcul şi altă opţiune, diplomaţii ambelor state discutând, direct sau prin interpuşi, cu Marea Britanie (în special), aşa cum a procedat, de altfel, şi diplomaţia de la Londra.
Dacă Hitler a urmărit să-şi asigure neintervenţia sovietică în timpul preconizatei şi iminentei agresiuni asupra Poloniei şi apoi ,,spatele” în cadrul următorului atac asupra statelor din vestul Europei, I.V.Stalin a dorit să profite din plin de viitorul război, care ar fi consolidat poziţia U.R.S.S. atât faţă de Germania cât şi faţă de Franţa şi Marea Britanie, mult slăbite în cursul doritului război.
Presat de timp, Hitler a insistat, în august 1939, prin Joachim von Ribbentrop pentru încheierea unui pact de neagresiune, sugerând chiar împărţirea Poloniei, profitând de indecizia Franţei şi Marii Britanii de a se implica în mod serios în negocierile care se derulau la Moscova.
După ce Berlinul, a acceptat (20 august 1939) cererea Moscovei de a se încheia mai întâi o Convenţie bilaterală de credit şi comerţ, Moscova a fost de acord, la rându-i (23 august 1939), cu semnarea unui tratat de neagresiune.
Dacă ideea adăugării la tratat şi a unui protocol secret (formulată iniţial de diplomatul german Schnurre) a fost respinsă de sovietici, în final, I.V.Stalin (care s-a implicat direct în elaborarea textului tratatului) a acceptat-o (17 august 1939), Moscova înaintând chiar un proiect de tratat (în cinci puncte, nu în două cum doriseră germanii), valabil pe 10 ani (nu pe 25 de ani cât propusese Berlinul).
În timpul discuţiilor cu Joachim von Ribbentrop din 23 august 1939, I.V. Stalin a respins propunerea Berlinului de împărţire a sferelor de influenţă (Vistula şi Narew în Polonia, Dvina în statele baltice, cu Lituania şi vestul Letoniei la germani) şi a cerut porturile letone Liepāja şi Ventspils (ale căror ape nu îngheţau în timpul iernii). Deoarece avea nevoie de încheierea pactului, Hitler a acceptat imediat, documentul fiind semnat în primele ore (2.30) ale zilei de 24 august 1939 (pentru ca ştirea să fie preluată imediat de către ziarele de dimineaţă, acesta a fost datat 23 august 1939).
Redactat în două exemplare, în limba germană şi rusă, şi semnat de către Joachim von Ribbentrop şi de către V.M. Molotov, ,,celebrul” pact, prevedea, prin art. 1, că Germania şi Uniunea Sovietică urmau ,,să se abţină de la orice forţă, de la orice acţiune agresivă reciprocă şi de la orice atac, una împotriva alteia, atât singure cât şi împreună cu alte puteri”. Art. 2 menţiona că în situaţia în care una din părţile contractante ar fi făcut ,,obiectul acţiunilor de război ale unei terţe puteri”, cealaltă parte contractantă ,,nu va sprijini această terţă putere, sub nici o formă”. Celelate articole prevedeau menţinerea unui contact permanent în vederea informării reciproce în ceea ce priveau interesele comune, obligaţia fiecărei părţi de a participa la ,,vreo grupare de puteri” îndreptată, direct sau indirect, împotriva celeilalte părţi, soluţionarea eventualelor ,,neînţelegeri sau conflicte” apărute între părţile contractante, ,,numai pe cale paşnică”, prin ,,schimb prietenesc de păreri” sau prin ,,crearea unor Comisii pentru aplanarea conflictului”. Încheiat pe o perioadă de 10 ani, tratatul putea fi prelungit automat încă cinci ani dacă nu era denunţat cu un an înainte de expirarea termenului de una dintre părţi.
Cu acelaşi prilej a fost semnat şi un pact adiţional secret, care consemna convorbirile ,,strict confidenţiale” referitoare la ,,problema delimitării sferelor de interes în Europa răsăriteană” şi deciziile luate în acest sens. Cele patru puncte ale acestuia aveau următorul conţinut:
,,1. În cazul unei schimbări teritorial-politice în teritoriile aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania), graniţa de nord a Lituaniei formează graniţa sferelor de interese ale Germaniei şi URSS. În legătură cu aceasta,ambele părţi recunosc interesul Lituaniei faţă de regiunea Vilna.
2. În cazul unei transformări teritorial-politice în teritoriile care aparţin statului polonez, sferele de interese ale Germaniei şi URSS vor fi delimitate aproximativ pe linia Narew, Vistula şi San. Problema dacă, în interesul ambelor părţi, este de dorit menţinerea unui stat polonez independent, şi cum va fi delimitat acest stat poate fi soluţionată definitiv numai în cazul viitoarelor desfăşurări politice. În orice caz, cele două guverne vor rezolva această problemă pe calea înţelegerii prieteneşti.
3. În privinţai sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres pentru aceste regiuni.
4. Acest protocol va fi ţinut de ambele părţi ca strict secret”.
După semnarea documentelor (în jurul orelor 3.00 din ziua de 24 august 1939), I.V.Stalin a toastat ,,în sănătatea lui Hitler”.
Astfel, Lituania a intrat, cu acel prilej, în sfera de influenţă germană, Finlanda, Estonia şi Letonia în sfera de influenţă sovietică, Polonia a fost împărţită, iniţial ca sferă de interese, apoi şi teritorial, între Germania şi Uniunea Sovietică, iar partea de est a României, Basarabia, a fost lăsată la dispoziţia Uniunii Sovietice. Astfel, soarta statelor şi popoarelor est-europene a fost decisă de cele două mari puteri revizioniste fără ca reprezentanţii vreunuia dintre ele să fi fost înştiinţaţi sau consultaţi.
Cu toate că atât Adolf Hitler cât şi I.V.Stalin au crezut că şi-au păcălit partenerul, pe termen scurt şi mediu ambii au avut de câştigat. Germania a putut să atace fără nici o reţinere, iniţial Polonia, apoi şi statele din vestul Europei, fără teama de a fi atacată, la rându-i, din spate. Apoi, după ce şi-a impus dominaţia în vestul continentului, înfrângând inclusiv Franţa, şi s-a aprovizionat din URSS fără să-şi achite toate importurile, Reich-ul şi-a atacat partenerul, la 22 iunie 1941, din nou fără teama de a fi atacat din spate de către cineva.
Uniunea Sovietică, la rându-i, fără să fie angajată în războiul mondial, a ocupat partea estică a Poloniei, Basarabia şi o parte din teritoriul finlandez, a încorporat statele baltice, refăcând astfel frontiera estică a fostului Imperiu ţarist. Concomitent, I.V. Stalin şi guvernul sovietic au căpătat răgazul necesar pentru a consolida capacităţile militare ale URSS, grav afectate prin epurările şi execuţiile din perioada 1937-1938. Apoi, la noiembrie 1940, prin V.M. Molotov, I.V. Stalin a pus problema extinderii sferelor de influenţă şi în alte părţi ale Europei şi ale lumii.
Reacţii/consideraţii:
Hitler, 24 august 1939: ,,N-avem timp de pierdut. Pactul lui Ribbentrop care s-a semnat la Moscova nu este destinat decât să câştigăm timp, câteva luni. Domnilor, Rusia va cunoaşte aceeaşi soartă ca şi Polonia. Noi îi vom distruge şi pe sovietici”.
I.V. Stalin, 24 august 1939: ,,Ştiu ce vrea Hitler. Îşi închipuie că m-a păcălit, dar eu sunt cel care l-a păcălit pe Hitler… În legătură cu tratatul acela războiul va ajunge la noi mai târziu. O să putem rămâne un timp neutri şi să ne păstrăm forţele. După aceea o să vedem ce o să mai fie”.
Winston Churchill: ,,Amândoi îşi dădeau seama că era doar un expedient temporar. Antagonismele dintre cele două imperii şi sisteme erau mortale. Stalin a simţit probabil că, după un an de război cu puterile occidentale, Hitler ar fi un duşman mai puţin mortal pentru Rusia. Hitler a urmat metoda «câte unul». Faptul că s-a putut încheia o asemenea înţelegere marchează culmea eşecului politicii externe a diplomaţiei britanice şi franceze pe o perioadă îndelungată”.
Grigore Gafencu, 23 august 1944: ,,Soarta noastră s-a jucat între două acorduri internaţionale, care s-au făcut peste capul nostru, împotriva noastră şi fără să purtăm nicio vină: München – Moscova”.
B.H.Lidell Hart: „Prin încheierea pactului, războiul devenea o certitudine, şi asta cu atât mai mult cu cât documentul fusese perfectat aşa de târziu. Hitler nu putea bate în retragere în chestiunea poloneză, fără a-şi ştirbi prestigiul în ochii Moscovei. În plus, convingerea sa că guvernul britanic nu s-ar aventura într-o luptă zadarnică pentru apărarea Poloniei şi că, de fapt, aceasta nu dorea implicarea Rusiei, fusese recent întărită de atitudinea lui Chamberlain, care la sfârşitul lui iulie iniţiase nişte tratative confidenţiale cu el prin intermediul consilierului său de încredere, Horace Wilson, în vederea încheierii unui pact anglo-german. Numai că pactul sovieto-german, fiind semnat atât de târziu, nu a avut asupra englezilor efectul scontat de Hitler. Dimpotrivă, provocase o îndârjire oarbă, indiferent de consecinţe. Stalin remarcase demult că o bună bucată de vreme puterile occidentale fuseseră dispuse să-l lase pe Hitler să se extindă spre est – în direcţia Rusiei. S-ar putea să fi văzut în pactul sovieto-german un mijloc simplu menit să deturneze dinamismul agresiv al lui Hitler în direcţia opusă. Cu alte cuvinte, prin această eschivare dibace îşi putea lăsa adversarii imediaţi, ca şi pe cei potenţiali să se strivească unii pe alţii. În cazul cel mai rău, acest lucru ar fi determinat diminuarea ameninţării la adresa Rusiei sovietice, putând duce, totodată, la o epuizare generală a adversarilor, menită să asigure supremaţia postbelică a Rusiei”.
Florin Constantiniu: ,,Prinsă între doi coloşi totalitari, România era complet izolată de puterile care îi garantaseră integritatea – Marea Britanie şi Franţa. Izolată şi slabă, ea se anunţa o pradă uşoară apetiturilor teritoriale ale vecinilor. Începea calvarul României”.
Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu
