Maria, aducând drept argument motivele de sănătate, a încetat activitatea cu contract de muncă la teatru, temporar aflându-se încadrată într-un grad de invaliditate care îi mai permitea totuși o colaborare, ocazional în câte un spectacol, unde avea în continuare succes, însă periodic avea de făcut  investigații medicale, unele necesare, altele preventiv pentru a ține totul sub control. Victor  ocupat până peste cap cu procese și recursuri…ca și Ioana de altfel, care pe lângă toate  cele…mai era mistuită și de focul dragostei…George primise roluri bune, solicitante însă și de ceva timp se mutase împreună cu iubita lui, ceea ce făcea să dea pe acasă din ce în ce mai rar…
Doamna Irina avea ceva probleme de sănătate și ea, specifice vârstei, motiv pentru care pentru curățenie  în casă găsiseră o doamnă care venea de două ori pe săptămână, de bucătărie ocupându-se  tot Irina…
…și uite așa, cu bune și cu rele trecură câțiva ani din viața fiecăruia lăsând urme adânci de tristețe ori storcând lacrimi de fericire, după caz…

Maria , slavă Domnului, trecuse cu bine peste toate. Nimic din comportamentul, fizicul ori psihicul ei nu  trăda problemele de sănătate din trecut. Era, din punct de vedere medical…vindecată.
Nu avea de ce să se plângă. Dar îi plânsese destul pe ceilalți, plecați între timp în lumea fără de dor. Prima, plecase bunica…Maria a înțeles… știa că bunicul o așteaptă și chiar s-a bucurat pentru el…nu-l mai știa singur…era mai liniștită. Plecaseră apoi, soții Petrescu. Contrar așteptărilor primul a plecat el…repede după bunica. Apoi, doamna Petrescu, împăcată. O știa pe Maria bine și-i era de ajuns.
Până și scumpa doamnă Irina alesese să nu devină „povara” nimănui, și plecase tăcută și liniștită în lumea cea de dincolo…spre marea durere a copiilor, cu copii la rândul lor…Poate maturitatea în gândire, ori faptul că își trăia de o bună bucată de vreme mai intens viața personală decât viața personajelor interpretate de-alungul timpului, sau ședințele de consiliere pshihologică pe care le făcuse cu Iulia, ori toate la un loc o ajutaseră pe Maria să treacă  peste toate aceste …despărțiri temporare, cum le numea ea. Mai greu, a fost un pic mai târziu, când a plecat și…George…tati, cum încă continua să-i spună… nu se aștepta, dar se dusese poate și el la ai lui…
Dar toate aceste momente de tristețe au fost presărate și cu mari bucurii. Atât George cât și Ioana se căsătoriseră.
Ce mai momente de bucurie…două cununii civile….două nunți într-o zi. A fost alegera lor, spre bucuria părinților. Cadouri de nuntă, George a primit casa,  iar Ioana, Firma de Avocatură și un apartament. Dintr-o dată Victor devenise…asociat. Și-apoi….pensionar, la cerere!
Vă mai aduceți amine?  Bunica se temea de faptul că cine plecase la București….acolo rămăsese.
Nu și Maria! Dorința ei cea mai mare, dar pe care n-o împărtășise cu nimeni, era să se întoarcă în satul în care s-a născut și de care se simțea atât de legată. Mai ales că pierduse atâțea oameni dragi și simțea cum totul se comprimă în jurul ei, cum Bucureștiul, imensul oraș de altădată devine dintr-o dată prea mic. Ioana și George aveu familiile lor,copiii lor,viața lor. La țară, Ioana, de-acum străbunică,  îi aștepta cu brațele deschise, să-și trăiască ultimii ani din viață alături de ei! Așa că…Maria și Victor, își făcură bagajele și plecară …în satul dintre lunci rămas neschimbat, ca acum…Doamne, câți ani or fi trecut?…mulți…foarte mulți…

*****

EPILOG

-Abia acum înțeleg de ce copiii de la țară au fost și sunt mai fericiți, zise Victor. Cum să nu te simți ca pe un tărâm de basm când vezi o asemenea priveliște în fața ochilor? Cum să nu fii fericit când auzi cântecul păsărilor, foșnetul frunzelor, clipocitul apei….
-Ssst!…își duse mâna la gură Maria , făcându-i semn să tacă. Se întoarse, se cuibări la pieptul lui și închise ochii.
Cântecul cucului, șuieratul mierliței și susurul apei o despriseră de realitate și o duseră înapoi în trecut, cu mulți, foarte mulți ani în urmă…peste șaizeci…într-o lume numai de ea știută…o lume care o urmărise toată viața și văzu…
Văzu un tunel la capătul căruia într-o lumină difuză se contura o formă înfășișând un copil care  alerga pe o pajiște, la marginea unui sat, nu departe de o apă curgătoare. Se concentră mai tare, și se dumiri. Copilul acela, era de fapt o fetiță. Inima începu  să-i bată cu putere! Văzu că…sau de fapt, se văzu! Era ea, cam pe la opt anișori, când deja primea voie să meargă la joacă cu copiii din sat. Purta o rochiță albă, cu floricele. Parcă toate florile de pe pajiște se mutaseră pe ea. Era atât de frumoasă! Și avea volane, multe volane. Părul era strâns în două  codițe frumos împletite, iar în picioare avea pantofiori negri, de lac. Îi primise drept cadou de Sfintele Paști, și îi plăceau atât de mult încât de fiecare dată când îi încălța și îmbrăca rochița cu volănașe se simțea o adevărată prințesă.
La început nu se văzu decât pe ea.  Apoi,  rând pe rând, în fața Mariei apărură, băieței și fetițe, tovarășii ei de joacă. Pe unii îi recunoscu  ușor, pe alții nu. Trecuse atâta vreme de când plecase din sat  încât uitase și cum mai sună clipocitul apei la jirlău. Însă sunt momente în viață pe care nu le poți uita niciodată. Ca de exemplu, copilăria. Cum poți uita cei mai frumoși ani din viața ta? Acei ani, în  care, indiferent câte boacăne făceai, toate ți se iertau. Erai copil, aveai o scuză!

*********

SFÂRȘIT

Flori Bungete