Așa cum reiese din actul său de naștere/botez, Ion Luca Caragiale s-a născut la 1 februarie 1850, în comuna Haimanale, județul Dâmbovița, astăzi comuna Ion Luca Caragiale…și nu cum s-a tot vehiculat mult timp în presa tabloidă iubitoare de senzațional: „La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ a nume Dl Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s-a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului”.

Pe când era elev la Școala Domnească numărul 1 din Ploiești, la clasa învățătorului Basile Drăgoșescu, în anul școlar 1861 – 1862, Ion Luca Caragiale a fost vizitat chiar de către domnitorul ales Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), moment ce i-a rămas profund impregnat în suflet celebrului scriitor. Cu această ocazie, Domnul Micii Uniri, s-a așezat pe catedră spre a asculta cuvântarea dascălului Basile Drăgoșescu, iar acesta, profund emoționat, cu greu și-a mai putut găsi cuvintele: „Măria-Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părțile românești de dincolo (n.r.- era ardelean). Rog pe Dumnezeu să Te ție sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sângele nostru și al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!”.

În aceste moment solemne, toți s-au ridicat în picioare, în același timp cu domnitorul, pentru că, după superba expresie a lui Caragiale, „nimeni nu mai putea sta jos – prea se ridicaseră sufletele”. Ulterior acestui moment, îndreptându-se către elevi, educatorul Basile Drăgoșescu, a conchis triumfător: „Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, românilor bunul Dumnezeu. De astăzi încolo ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! Sus litera străbună! Cu scrisul său frumos ca de tipar – așa cum s-a învățat și Caragiale să scrie- institutorul a scris pe tablă, cu litere străbune, adică latinești, aceste cuvinte: Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ioan Întâi, Domnul Românilor”. De remarcat este faptul că, „fericitul” învățător nu s-a adresat cu titlul de Domn al Principatelor Unite ale Valahiei și Moldovei, așa cum era stipulat în textul Convenției de la Paris din august 1858, ci cu acela de conducător al tuturor românilor, incluzându-i astfel aici și pe românii din Ardeal și Bucovina care în vremea respectivă se aflau sub dominația habsburgică încă din 1775, dar și pe basarabenii care se aflau sub stăpânirea țaristă din anul 1812. Pătruns fiind de epocalele evenimente, tânărul Caragiale, a concluzionat astfel: „Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția sa și s-a pornit pe plâns, a plâns toată lumea, și părinți și copiii, iar Vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis: <Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!> Ne-a mângâiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm pe dascălul nostru și a plecat cu suita, cu poporul și noi toți după el. A doua zi, l-am dus iar toată lumea, pe jos, împrejurul și-n urma trăsurii, până la Bărcănești, la câțiva kilometri afară din oraș. Acolo s-a oprit trăsura domnului, iar el ridicându-se în picioare a strigat: <Vă mulțumesc pentru buna primire! Acum duceți-vă acasă, că nu mai puteți merge cu mine până la București și eu am treabă mâine acolo. Trebuie să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și de-acu, toți pe treabă. Rămâneți sănătoși! Să ne vedem sănătoși!> Am strigat ura până când într-un nor de praf s-au pierdut departe trăsura domnească și suita. Așa entuziasm n-am mai văzut de atunci”.

Arc peste timp, după aproape 50 de ani, celebrul dramaturg Ion Luca Caragiale, între lunile februarie-iunie 1909, a publicat în paginile gazetei „Universul”, o serie de aspecte legate de întâlnirea sa cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe când era elev la Școala Domnească numărul 1 din Ploiești. Astfel, în numărul din 18 mai 1909, autorul a prezentat în prima parte a expunerii artistice, întâlnirea istorică dintre dramaturgul dâmbovițean și Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Principatelor, din toamna deschiderii anului școlar 1861-1862, când domnitorul a participat la festivitățile organizate la Școala Domnească din Ploiești, pe când Ion Luca Caragiale era școlar: „Primul domn al Țărilor Unite, înconjurat de toți notabilii orașului și de mulțimea poporului, venea să asiste la deschiderea anului școlar. Elevii care de care mai sărăcuți, îmbrăcați de sărbătoare – stau toți în picioare tremurând de neastâmpărul emoției. Deodată se aud afară de departe urale zguduitoare, încet-încet, se apropie… În sfârșit! … vine… vine… A venit… Drepți! Smirnă toți! Și din toate piepturile la comanda neuitatului meu dascăl, inimosul Basile Drăgoșescu, pornește un întreit ura! de pârâie din încheieturile bătrânelor ei bârne vasta baracă. Vodă s-a oprit în prag; s-a uitat la noi dintr-un capăt la altul al șirului de bănci, și cu glas măreț ne strigă:- Să trăiți, băieți! Iar noi,  încă de trei ori ura!”

Pentru a marca apoteotic momentul, Caragiale și-a încheiat expunerea, în paginile ziarului Universul, magistral: ,,Ne-am întors seara-n oraș cântând Hora Unirii. A doua zi, la școală. De-acum, pe treabă, copii, cum a poruncit Vodă!” În finalul părții întâi, Ion Luca Caragiale, care, deși avea doar 59 de ani, a fost pătruns de sentimentul  ireversibilului, al trecerii vieții fără a mai  avea posibilitatea să mai trăiască un asemenea entuziasm prilejuit de vizita lui Alexandru Ioan Cuza, pe când era elev al Școlii Domnești din Ploiești, sentiment de care, spunea el, nu va scăpa  nimeni „decât poate când Oltul și Mureșul or să pornească a curge de-a-ndărătele de la vale la deal către munții Ciucului, de unde izvorăsc din același sân adânc – și nici atunci!” În plus, în partea a doua a articolului său, scriitorul și-a amintit cu evlavie de învățătorul său, Basile Drăgoșescu, cel care l-a învățat în trei ani, „cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am mai avut unde-nvăța”, iar drept recunoștință, Caragiale cel cu „caraghioslâc”, și-a încheiat editorialul, astfel: „Dumnezeu să-l odihnească pe domnul Basile Drăgoșescu!”

Sursa:

– Universul, Anul XXVII, nr. 133, 18 Mai 1909;

-Șerban Cioculescu, Viața lui Ion Luca Caragiale, Editura Eminescu, București, 1977.

Prof.dr. Cornel Mărculescu