Maria ieși din casă și se îndreptă spre mașina parcată pe alee. Se și miră când văzu că nu era în garaj.
– Măi să fie, parcă n-o lăsasem afară! Se opri și băgă mâna în geantă după chei. Nu le găsi. Mai căută o dată. Nu le găsi nici de data asta.
– Să le fi lăsat pe măsuța de la intrare? …zise încet și dădu să se întoarcă. Dar nu se întoarse. O fulgeră o idee:
– Ce ar fi să chem un taxi? Oricum nu prea mă simt în apele mele…aș fi mai relaxată!…și scoase telefonul să facă comanda. Se auzi strigată și apoi veni o întrebare din pragul casei:
– Nu-ți găsești cheile? Vrei să le caut eu?…poate sunt prin casă.
– Nu, Victor, mulțumesc, lasă, comand un taxi…e mai bine așa!
– OK, iubito!…e cel mai bine…te pup!…
– Și eu!…vorbim…
Taxiul sosi repede. Soferul îi deschise portiera din față. Însă ea refuză și se urcă în spate. Se aseză comod pe banchetă, își spuse în gând „Doamne ajută”, și îi făcu lui Victor cu mâna, trimițându-i tot odată și un sărut în eter. Primi la rându-i și ea unu, dar nu mai avu timp s-l prindă din zbor. Șoferul pornise mașina.
Drumul până la clinică i se păru Mariei extrem de lung. Parcă timpul încremenise în loc, amânând un…anume moment.
Ca să-și alunge gândurile, privea blocurile din jur cu luare aminte, forfota de pe trotuare, clădirile impozante pline de birouri și spații comerciale, era atentă la semafoare de parcă ea se afla la volan, și-i venea să înjure când cineva făcea o greșeală în trafic. Ba chiar la un moment dat, a avut impresia că șoferul merge în altă direcție.
– Doamne, cred că am luat-o razna. Concentrează-te Maria! Ce-i cu tine?…și trase aer adânc în piept. Atât de adânc încât șoferului i se păru că aceasta o oftat din adâncul sufletului. Se întoarse spre ea și o întrebă vădit îngrijorat:
– Doamnă, s-a întâmplat ceva?…vă e bine?…
– Da, mulțumesc, mi-e bine! Scuze…n-am nimic. Chiar nimic…continuă ea, parcă pentru a se convinge și pe sine.
Ajunseră curând în fața clinicii. Șoferul, galant, se dădu jos, îi deschise ușa și o ajută să coboare, după care îi ură „o zi bună” și plecă.
-„Bună”…se trezi Maria zicând. Să vedem cât de bună!…și intră.
Fata de la recepție o întâmpină zâmbitoare:
– Bună ziua, doamnă! Doriți să vă conduc?
– Nu, mulțumesc, știu drumul. Ești o drăguță, și ție o zi bună!…și se îndreptă spre cabinetul doctorului.
Pe hol nu era nimeni. Poate înăuntru să fi fost cineva, așa că luă loc pe un scaun și se hotărâ să aștepte puțin înainte de a încerca să intre. Dar nu apucă să se așeze bine, că ușa se deschise și doctorul o pofti amabil înăuntru:
-Intrați, sunt singur. Vă rog luați loc și faceți-vă comodă. Doriți o cafeluță?
Înainte de a răspunde, pe Maria o fulgeră un gând: de ce o întrebase dacă vrea o cafea?…Avea ceva …grav…să-i comunice și vroia să amâne puțin momentul?…și ca și când i-ar fi citit gândul doctorul spuse:
– Avem multe de discutat!…deci, o cafeluță?
– Da…spuse ea, și parcă o căldură inexplicabilă îi invadă trupul. Da….vă rog!
Cafeaua era preparată. Doctorul o turnă în cești și le puse pe birou.
– Așadar, spuse el, avem rezultatul tuturor analizelor și suntem în punctul în care putem pune un diagnostic corect. Am să vă fac o așa-zisă retrospectivă a lor. Unele sunt bune, altele mai puțin bune, unele…ne fac probleme. Nu mari…dar tot probleme sunt. Partea bună, e că noi suntem cu un pas înainte. Adică, noi suntem la final de investigații, iar…boala…în fază incipientă. Avem nu un punct în plus, ci vreo nouăzeci de partea noastră.
Maria rămase fără cuvinte. Învoluntar, apucă ceașca de cafea, sorbi o înghițitură, o puse la loc, și abia atunci reuși să articuleze:
– Boala asta…are și un nume?…și în acel moment, și-a dorit să rămână surdă, să nu-l mai poată auzi pe doctor pronunțând numele bolii. Dar nu s-a întâmplat așa. Și auzi foarte clar și dinstinct:
– Cancer mamar, dar…subliniez: descoperit la timp, când poate fi complet vindecabil. Vă rog frumos, nu vă pierde-ți cu firea. V-am spus și vă rept. Șansele de vindecare sunt foarte mari aproape sută la sută. Dar asta depinde în egală măsură de noi și de dumneavoastră. Noi ne facem datoria necondiționat. Trebuie numai să ne lăsați și să cooperați. Vor urma o serie de ședințe de chmioterapie și radioterapie. Nu vă fie teamă. N-o să fiți singură. Avem o echipă de oameni foarte bine pregătiți profesional care se va ocupa de dumneavoastră. Însă, mă simt obligat să vă rog, ca dumneavoastră, să treceți peste tot egoismul de care ați dat dovadă, și să lăsați familia să vă fie alături.
Știu că sunteți o actriță foarte bună. Ați jucat zeci de roluri. Toate foarte bine. Știți de ce?
Pentru că existu un scenariu și o regie, prestabilite. Plecați de la un anumit punct și ajungeați  la sfârșit în cunoștință de cauză. Personajul dumneavoastră nu avea voie să se „abată din drum”. Drumul îl știa, trebuia numai să „prindă viață”.
Însă acum, este vorba de viață în adevăratul sens al cuvântului. Și nu a unui personaj. E viața dumneavoastră și nu numai. Nu vreau să vă dau sfaturi, dar am auzit de multe ori expresia: „e viața mea, fac ce vreau cu ea !” Cred că este un lucru înțeles greșit. Viața ta , ca individ, face parte  câte puțin din viața tuturor. A părinților, care ți-au dat viață, a copiilor, celor care le-ai dat viață și a soțului ori soției, după caz, cu care îți petreci viața.
În viață nu există nici scenariu, nici regie. Ea curge de la sine, cu bune și cu rele. De cele bune ne bucurăm, de cele rele ne întristăm. Nu ar trebui să fie așa. Și pe cele rele ar trebui să le primim cu bucurie, să ne împrietenim cu ele, să le atragem de partea noastră, să le putem cunoaște, să nu le ascundem, ca să putem „colabora ” cu ele. Și puțin câte puțin, cu sprijinul tuturor și cu dorința noastră de a trăi, să le…transformăm…să preluam controlul asupra lor.
Poate nu puteți, ori poate nu vreți să mai vorbim azi despre asta. Nu e impetuos necesar. Discuția o putem relua peste o zi, două, când doriți. Știm ce este și știm ce avem de făcut. Mă simt dator totuși să vă mai pun o întrebare. Știu că ați venit singură…aveți nevoie de ajutor în acest moment, vreți să vorbiți cu cineva de specialitate?…cu un psiholog?…vă pot ajuta.
Mariei nu-i venea să creadă ce-i auzeau urechile: scenariu…regie…roluri…era cumva o nouă piesă în care primise un rol? Dar ce rost avea atunci în această discuție: părinții…copiii…soțul?…nu, categoric nu era vorba de un rol. Era adevărul, cumplitul adevăr de care se temuse, era vorba de viața ei, sau…poate nu a ei…poate doctorul avea dreptate…era datoare față de ceilalți. Poate ar fi trecut mai ușar peste acest moment dacă ar fi spus adevărul, dacă nu proceda ca tatăl ei…Doamne, abia acum realiză prin ce a trecut tatăl ei…singur.
Și în acel moment se hotărî, și spuse aproape mecanic:
– Nu, mulțumesc, sunt bine…n-am nevoie de ajutor…mă descurc..Știți, abia acum am înțeles multe lucruri, dar nu pot vorbi despre ele…pot să plec?…vreau să fiu singură. Nu vă faceți griji..am învățat lecția, viața mea nu e viața mea. Și pentru că iubesc viața cu bune și cu rele…voi face ceea ce trebiue să fac. S-o trăiesc! Încă o dată, mulțumesc. Vă voi suna cât de curând! Acum plec….chiar trebuie să plec. Se ridică și își luă la revedere de la doctor. Acesta îi zâmbi și îi spuse:
– Țineți minte…acesta nu e un rol! și se înclină în fața ei.
Zâmbi, fără să mai spună nimc și ieși. Trecu pe lângă Recepție doar fluturând din mână și se opri pe scări. Primul impuls a fost să scoată telefonul și să cheme un taxi. Dar n-o făcu. Își aminti de parcul din apropiere și porni într-acolo.
Era încă confuză. Diagnosticul era crunt. Era tocmai ce nu și-ar fi dorit niciodată să audă. Tot timpul sperase că nu e nimic grav, că totul a fost o alarmă falsă. Dar…acum era o certitudine. Și totuși, doctorul era destul de optimist, chiar foarte optimist. Poate că nu era vorba despre el, gândi Maria. Altfel stau lucrurile când nu ești tu în cauză, sau cei apropiați. Atunci, oricât ai încerca, frica pune stăpânire pe tine, se creează panica, îți pui  multe semne de întrebare. Și de multe ori nu găsești răspunsul. Atunci, abia atunci ajungi să îți pui o mare și grea întrebare: de ce eu?…și iarăși nu găsești răspunsul…iar în acel moment totul se rezumă la două lucruri: lupți sau te resemnezi.
Așa gândind, Maria ajunse în dreptul unei bănci, ceva mai ferită de ochii lumii, umbrită de un castan mare, înalt până la cer, se opri și se așeză.
Ea nici  nu observase că intrase în parc. Ajunsese acolo ca și cum ar fi fost teleghidată. Ori chemată…cine știe, poate așa a fost să fie. Simți cum o cuprinde o stare de…liniște…dar nu era relaxare, mintea ei era totuși în alertă, însă trupul îl simțea într-un fel anume…n-ar fi putut să explice. Privea fix într-un punct…dar ochii ei, extraordinari de frumoși și expresivi, acum nu exprimau nimic. Erau parcă…goi…absenți…indiferenți la ceea ce se petrecea în jur. Însă ochii minții , acei ochi pe care nimeni nu-i vede derulau prin fața lor întreaga ei viață. Cu bucurii, cu necazuri, cu eșecuri, cu împliniri, cu …bune și rele…cu alte cuvinte. Însă pe chipul ei nu tresărea nici un mușchi, era înmărmurită.
Prin fața Mariei, nu mai puțin de cinci ori trecuse aceeași persoană, o doamnă foarte cochetă, cam de vârsta mamei ei și de fiecare dată privea lung la ea nedumerită. Se oprea, o privea drept în ochi, dar aceasta nu schița nici un gest. Nici măcar nu clipea. În cele din urmă se hotărî să se așeze lângă ea și să aștepte. Privirea aceea, pierdută în abisul timpului o urmărea, nu putea să se depărteze…parcă o mai văzuse undeva…era obsedată de ea…trebuia să se lămurească…să capete un indiciu. Așadar, se așeză și așteptă. După un timp, din pieptul femeii cu privirea pierdută în neant, ieși un oftat lung. Doamna cochetă, tuși ușor spre a-i capta atenția Mariei și spuse:
– Bine ai revenit în lumea noastră! Cum e în lumea gândurilor, ai reușit să ți le pui în ordine? …și dintr-o dată își aduse aminte că mai pusese această întrebare cuiva, cu mulți ani în urmă, însă nu insistă pe acest aspect, și continuă:
– Sunt Iulia, s-a întâmplat ceva?
– Eu sunt Maria. S-a întâmplat că dacă nu-mi doresc cu adevărat să trăiesc, aș putea muri!…iar la acest răspuns, Iulia simți cum pământul îi fuge de sub picioare.  Mai primise un asemenea răspuns cu mulți, foarte mulți ani în urmă, atunci când era la inceputul carierei sale de Doctor în Psihologie și Parapsihologie. De la un bărbat. Doctor și el…dar nu de suflete. Sufletul lui avea nevoie de doctor, și ea îl ajutase să-și recapete încrederea în el și-n viață. Iar mai apoi, o bucată de timp, făcuse parte și din viața ei.
Era la cabinet. Primise un telefon de la un prieten, doctor oncolog, că o să vină cineva care are nevoie de consiliere, aflându-se într-o situație mai…delicată. Se apropia terminarea programului, așa că pica tocmai bine. Puteau sta de vorbă liniștiți. Își luă o carte și începu să citească. Lectura o acapară și pierdu noțiunea timpului. Se uită la ceas. Trecuse ceva timp de cînd primise acel telefon. Persoana ar fi trebuit să ajungă. Se ridică, deschise ușa și văzu, pe un scaun, un bărbat bine făcut, cu mâinile pe genunchi și privirea pierdută în zare. Aștepta. La fel ca și acum, pentru ai atrage atenția, tuși ușor și-l abordă exact cu aceleași cuvinte cu care o abordase pe Maria, și culmea, primise același răspuns. Cum era oare posibil?…și pilea i se făcu de găină. Dar se reculese imediat, și continuă discuția.
– Știi, eu sunt de meserie psiholog. Pensionară, ce-i drept, dar tot îmi place să vindec suflete. Nu vreau să te tulbur acum, poate vrei să fii singură, dar uite, îți las un număr de telefon dacă vrei să mă suni oricând, la orice oră. Ne putem întâlni unde vrei tu, chiar și aici în parc. Eu am tot timpul din lume, tu toată viața înainte! Doamne…nu se poate…rostise aceeași frază ca atunci…ceva se întâmpla…era ceva inexplicabil…parcă femeia din fața ei scotea la iveală fragmente din trecutul ei. Nu mai zăbovi, îi dădu Mariei numărul de telefon și plecă.
-„E-atâta bunătate, pe chipul ei blajin,
Iar zâmbetul ei larg, te vindecă deplin.
Te detașezi de toate, doar dacă îți vorbește
Și uiți orice durere la tine de privește!”..se trezi Maria zicând cu voce tare. Se uită în jur să vadă dacă a auzit-o cineva. Nu era nimeni. Iar i se făcu pielea de găină…Doamne, nu se poate…iar făcea versuri!…și ce versuri…exprimau exact starea ei de moment. Parcă prea se potriveau…parcă erau făcute chiar pentru acest moment, era exact ce șimțea acum: se simțea mult mai bine, se detașase de tot și de toate, abia aștepta să ajungă acasă să-i spună lui Victor tot, tot, de-a fir a păr, să i se cuibărească în brațe, în brațele lui protectoare, să-i ceară iertare și …protecție. Avea nevoie, mare nevoie să fie protejată.
Scoase telefonul să sune pentru un taxi. Poate întâmplarea, ori hazardul, făcu ca în locul fetei de la Dispecerat, la telefon să răspundă…Victor. Parcă i se păruse cunoscută melodia de apelare, dar nu se gândise nici o clipă că l-ar fi putut apela pe el…din greșeală…?…ori din instinct…ori din prea mare dorință de a fi lângă el!
– Alo, Maria…răspunde, ești bine?…ai nevoie de mine?…
– Da spuse ea, am mare nevoie de tine…foarte mare nevoie!…și din ochii ei începu să curgă un râu de lacrimi, așa simțea, și trebuia să-i dea frâu liber, altfel sigur s-ar fi înecat.
– Nu plânge iubit-o, nu plânge vin imediat!
– Te aștept, sunt….
– Știu unde ești…mai am câțiva pași și ajung lângă tine. În acel moment, Mariei îi pică telefonul din mână.
În fața ei se afla nimeni altul decât…Victor, încă cu telefonul la ureche. Se ridică și se prăbuși în brațele lui.
– Gata, iubito, gata. Sunt aici, nimic nu ți se poate întâmpla. O să fie bine, îți promit, îți garantez, totul o să treacă, ai să vezi, amândoi vom trece peste toate. Suntem o familie unită și așa vom rămâne. Mai ții minte?…„la bine și la rău!” Ne iubim, și…dragostea învinge întotdeuna. Dragostea și credința în Dumnezeu! Și pe noi, Dumnezeu ne iubește…ne-a arătat de multe ori. Hai…gata, gata,…vrei să mergem acasă? Sau vrei să mergem în altă parte, unde vrei tu, poate ai nevoie să vezi pe cineva apropiat.
– Putem trece un pic pe la d-na Petrescu, vreau să mă asigur că e bine, mi-am făcut griji și pentru ei…în ultima perioadă i-am cam neglijat. Iar noi…o să vorbim când ajungem acasă…da?…până atunci, nu mă întreba nimic!
– Bine iubito, vorbim acasă. Acum hai să mergem, mașina e la intrare. Maria căuta din priviri mașina lui Victor, însă o văzu pe a ei și-l întrebă:
– Ai găste cheile?
– Vorbim acasă, da?…o sărută pe frunte și îi deschise ușa. Nu mai insistă nici ea asupra răspunsului, se urcă în mașină și porniră.
Opriră la soții Petrescu, dar nu zăboviră mult. Vizita lor însă le făcu acestora „ziua mai frumoasă”, după cum se exprimaseră aproape amândoi în același timp. Și le indusese o vădită stare de bine. Discutaseră despre lucruri vesele, nicidecum despre boli și…bolnavi.  Se scuzară și își luară „la revedere” cu promisiunea că vor mai trece cât mai curând posibil. La plecare, d-na Petrescu, o privi lung pe Maria și îi spuse, cu o notă de optimism în glas:
– Maria, tu ești fiica pe care n-am avut-o, dar am primit-o exact la timp. Ai grijă de tine, ca să poți avea grijă de mine! Da?…Am avut încredere în tine, și nu m-ai dejamăgit niciodată. Pentru mine, nu-ți face griji, sunt așa cum trebuie să fiu la vârsta mea. Nici eu nu-mi fac griji pentru tine. Eu știu că totul o să fie bine. Știu și simt asta! Simt asta ca o mamă, iar o mamă nu se înșeală niciodată! Apropo, nu crezi că părinții tăi ar trebui să ne facă o vizită? Mi-ar face plăcere să-i revăd. Am avea multe de discutat…și poate și voi…ce zici?
– O să-i revedeți mai curând decât vă așteptați, promit, zise Maria, și zâmbi larg! …după care o sărută pe ambii obraji.
-Săraca doamna Petrescu, nu prea e bine, mi s-a părut mult mai slăbită. Dar nu vrea să recunoască, parcă ar încerca să ne protejeze, să nu ne facă să suferim, zise Maria după ce ieșiră din casă și se urcară în mașină. Și domnul Petrescu e demoralizat. Săracii, sunt bătrâni amândoi! Ei știu și simt asta mai bine ca oricine. Își fac griji, e normal, dar nici unul dintre ei nu vrea să recunoască.
-Vezi tu , fiecare când e  în situații deosebite, primul lucru la care se gândește, este cum să-i protejeze pe cei dragi. Cred că e o lege nescrisă a firii. Ce crezi, am dreptate?…și o privi lung.
-Vorbim acasă da?…te rog!…zise Maria și îl privi vinovată.
Victor parcă mașina pe alee, nu mai zăbovi să o bage în garaj. Era nerăbdător să discute cu Maria. Doamna Irina nu părea a fi acasă. Poate era plecată la cumpărături. Intrară direct în dormitor. Închise ușa în urma lui și o cuprinse în brațe. O sărută lung, apoi o privi în ochi și o așeză pe pat.
-Ar trebui să-ți cer unele explicații, nu crezi că ar fi cazul? Dar să-ți fie mai ușor, am să încep eu primul să dau explicații.
Știu prin ce ai trecut în ultima vreme. Am fost mereu în preajma ta, fără ca tu să știi. Când am simțit că ceva e în neregulă cu tine, m-am temut să nu faci greșeala pe care a făcut-o tatăl tău. Să te închizi în tine și să te îndepărtezi de noi, familia ta, să ne ascunzi adevărul. Știi că defectul profesional se aplică și la avocați, simțim când cineva ne minte. Avem noi așa, un fler. Am câștigat sute de procese. Dar nici un proces de conștiință. Acum l-am câștigat și pe acesta. Nu mi-aș fi iertat niciodată să stau cum se spune „cu mâinile în sân” și să nu știu ce se întâmplă cu tine. Copiii nu știu nimic, în schimb doamna Irina…m-a bătut la proces. Și-a dat seama că ceva e în neregulă și m-a pus în gardă înainte de a-mi da eu seama.
Așadar, acum să dăm cărțile pe față. Iubita mea, nu trebuie să fii supărată pe nimeni. Am făcut ceea ce ar face orice soț care își iubește soția așa cum te iubesc eu pe tine. Am mers la clinică și am discutat cu doctorul. La început a fost reticent, mi-a tot zis de politica clinicii, că nu-i permite să dea informații despre pacienți, să discut cu tine, că ești cea mai în măsură să-mi dai amănunte dar…într-un final, a cedat și a acceptat să mă țină la curent cu rezultatele analizelor…neoficial. Nu trebuie să se afle niciodată la clinică. Mi-am dat cuvântul!
– Azi am știut că o să primesti analizele finale și o să afli și diagnosticul. Știai și tu, bineînțeles. Ce nu știai tu, era faptul că eu discutasem cu doctorul de aseară.
Când te-ai întors acasă, n-ai mai băgat mașina ca de obicei în garaj. Erai ușor abătută. Am vrut să-ți spun totul, dar nu știu de ce, am avut o reținere. Nu voiam să te tulbur și mai tare. Am mers la mașină să o bag în garaj. Am văzut cheile în contact. Mi-am dat seama că ești neliniștită, nu te mai poți concentra și m-am gândit la ce e mai rău: dacă mâine o să fii atât de tulburată încât n-o să fii în sare să conduci?…Am luat cheile și le-am ascuns. Voiam ca tu azi , să nu-ți găsești cheile și să fii nevoită să mă rogi să te însoțesc eu la clinică. Știi că cele de rezervă le căutăm de ceva timp, era puțin probabil să dai peste ele chiar azi. Am așteptat ca un copil mic să mă rogi să merg cu tine…dar n-ai făcut-o. M-am bucurat totuși și că ai decis să pleci cu taxi. Erai în siguranță. Cu toate că doctorul m-a asigurat că totul e sub control, nu știam cum o să reacționezi tu. Așa că am luat mașina și am pornit spre clinică imediat ce ai plecat . Am parcat în apropiere și am așteptat.
Când ai ieșit, primul impuls a fost să vin la tine. Dar n-am făcut-o. Se vedea pe fața ta că vrei să fii singură. Am așteptat să văd ce faci. Când am văzut că te îndrepți spre parc, am pornit mașina și am oprit la intrare. Ai trecut pe lângă mine, dar nici măcar mașina nu ți-a atras atenția. E explicabil, nu te așteptai să fie acolo. Am coborât și te-am urmat. M-am așezat la câteva bănci de tine. Am văzut cum priveai fără să vezi. Mi se rupea sufletul, dar n-am vrut să-ți tulbur gândurile. Când doamna aceea s-a așezat lângă tine, am știut că o să fie bine, că într-un fel sau altul o să te scoată din starea aceea. Și nu m-am înșelat. Dacă voi avea vreodată ocazia să-i mulțumesc, am să o fac din tot sufletul.
Apoi, ai scos telefonul.  M-am ridicat să vin la tine, dar…ca prin vis am auzit telefonul. Îl dădusem pe silențios, însă a rămas pe vibrație. Ți-am răspuns convins fiind că pe mine ai vrut să mă suni. Mi-am dat seama că nu a fost așa când ți-am văzut expresia feței. Întâi te-ai mirat….apoi te-ai bucurat că mă auzi. Restul îl știi…
Nu -mi pare rău că am procedat așa. Și nici tu nu trebuie să te simți vinovată. Ai procedat așa cum ai considerat, cum ai simțit, dacă a fost bine sau nu, nu mai contează. Acum, altele sunt prioritățile. Și tot ce vom face de azi înainte, o să facem împreună. La momentul potrivit, când vor veni copiii acasă o să-i punem și pe ei la curent, și bineînțeles, cu o oarecare rezervă și pe ceilați . Sper să fii într-u totul de acord cu mine.
– Stiu că nu-ți dorești asta, dar totuși, lasă-mă să o spun: te rog să mă ierți! …am greșit, dar…după discuția de azi pe care am avut-o cu doctorul, ai fi aflat de la mine totul, îți dau cuvântul meu. Și știi de ce? Ascultă-mă cu atenție, sper să fiu în stare să reproduc ceea ce mi-a spus. Azi am primit o lecție de viață! Deci…………
După ce termină, Maria simți iar șuvoiul de lacrimi fierbinți ce izvora din ochii ei. Dar nu făcu nimic să-l oprească, simțea chiar că îi face bine. Doar Victor, din când în când îl mai întrerupea cu câte un sărut. Și o sărută până ce și ultima lacrimă fu sorbită de gura lui lacomă. Îi cuprinse bărbia cu mâna, o privi apoi în ochi și îi spuse:
– O să fie bine!…mă auzi?…nu se poate altfel!…ai fost mereu o învingătoare….așa trebuie să rămâi! Și nu uita…viața ta, face parte din viața noastră!…așa a spus doctorul…și-i făcu cu ochiul, bucurându-se nespus când Maria îi zâmbi ca un copil pe care îl ierți după ce a făcut o boacănă. Și care…primește culmea, și o recompensă. Și primi și ea, cum era și firesc…dragoste, tandrețe și iubire!

Flori Bungete