-Maria, grăbește-te, se răcește cafeaua! Sunt pe terasă, vii? La cât ai spus că te așteaptă doctorul?
-Da Victor, imediat, să-mi pun cerceii, nu mă mai întorc, plecăm imediat ce bem cafeaua, răspunse ea. La ora nouă, a fost norocul meu că cineva a anulat programarea de la această oră. Își puse cerceii, se mai uită o dată în oglindă și iesi, poate un pic cam exagerat de veselă din cameră, dar ținând cont de „cadoul” primit după „muștruluiala”de seara trecută, era…parțial…explicabil. Sau era o veselie voit exagerată, ca să-și distragă sieși atenția de la ce avea să urmeze? Poate…
De comun acord de data aceasta, hotărâseră să meargă împreună să discute cu doctorul despre următorii pași ce aveau să-i parcurgă, de data asta împreună. În funcție de ce aveau să hotărască, urma să vorbească  și cu ceilalți membrii ai familiei. Maria reușise să înțeleagă importanța acestui aspect. Își băură cafeaua și plecară spre clinică.
O bună parte din drum, tăcură amândoi, fiecare cu gândurile lui.
-Știi, zise Maria, mă simt de parcă n-ar fi vorba despre mine. E normal să fie așa?…
-Firește că e normal! îi răspunse Victor…cu toate că nici el nu era chiar sigur de asta, dar continuă: asta înseamnă că ai încredere în tine, ești optimistă, ce poate fi rău în asta?
-Nu știu…mă gândeam…la tata…cred că lui i-a fost tare greu atunci când…era…
-Era singur, de aceea i-a fost greu! Tu nu ești singură, ai vrut să fii dar nu ți-a ieșit, zise Victor, făcându-i cu ochiul. Tu nu ai avut unde să fugi de mine, de…noi, e altă situație. Și în plus, el era tânăr, foarte tânăr, cred că asta l-a speriat cel mai rău. Cu tine a fost altceva. Ești la vârsta la care ai trecut prin situații…limită…te-ai călit, ai învățat să analizezi mai bine lucrurile, să nu te pripești în a lua anumite decizii. Și asta pentru că ai fost și ești o luptătoare….uite c-am ajuns!
Maria, parcă-l auzise, parcă nu, dar când acesta opri mașina,  reveni cu picioarele pe pământ și la figurat și  la propriu, căci ea a fost prima care a coborât din mașină. Fata de la Recepție, toată numai zâmbet, căci începuse să o îndrăgească pe  …d-na Săndulescu…fără un motiv anume, era prea mică și ne pasionată de teatru ca să știe cine este cu adevărat, o întâmpină cu obișnuita formulă de întâmpinare:
-Bună dimineața, aveți programarea la ora…(aici ora era diferită de la o vizită la alta), domnul doctor vă așteaptă!  E liber. Doriți să vă conducă cineva?
-Nu, mulțumesc, spuse Maria, ești o dulce!…și o privi drăgăstos.
Câtă amabilitate și cât de tinerică e, frumos comportament, a fost bine educată. De altfel, toți cei de aici sunt foarte amabili și înțelegători.
– Știu. Cel mai bun exemplu, domnul doctor, zise Victor și râse ca de o glumă bună. Ajunși în fața cabinetului, acesta ciocăni ușor, iar când auzi „intra-ți vă rog”, deschise ușa făcându-i loc Mariei să intre.
Doctorul, se ridică de pe scaun și veni în întâmpinarea lor.
– Bună ziua, poftiți  doamnă, domnule, vă rog, luați loc! E o surpriză pentru mine….vă așteptam numai pe dumneavoastră, doamna Săndulescu, ca de obicei. Domnul?…..
-Domnul doctor, dacă nu mă înșel, eu sunt actrița aici!…din câte știu eu, și știu tot. Mulțumesc, mi-ați fost de mare ajutor. Și nu e o replică dintr-un spectacol, sunt cuvinte spuse din suflet. Sunteți un om minunat!
– Așadar, lucrurile s-au…aranjat, au intrat pe făgașul normal. Era și timpul. Atunci…ascult! Ce ați hotărât? Pentru că în funcție de hotărârea dumneavoastră, stabilim pașii următori. Și cu cât mai repede, cu atât mai bine.
– A fost o decizie nu tocmai ușoară, dar în doi deocamdată, căci pe ceilalți membri ai familiei nu i-am pus încă la curent cu rezultatele finale, am hotărât să facem tot ce este necesar și ce trebuie făcut din punct de vedere medical, zise Maria.
– De cealaltă parte, cea cu susținerea morală, afecțiune, dragoste și iubire, ne ocupăm noi, familia, interveni Victor, iar în ochii lui, doctorul putu să vadă acea strălucire care apare atunci când cel care rostește asemenea cuvinte o face cu toată sinceritatea, cuvinte venite din inimă, dintr-o inimă mare, plină de iubire și speranță!
– E ceea ce doream să aud. Sunteți o familie minunată, vă felicit pentru acest lucru! Acum, să vă spun despre ce este vorba. În mare v-am spus. Șansele de vindecare sunt foarte mari. Pănă la sută la sută. Trebuie să vă avertizez că există și riscuri. Trebuie să ni le asumăm, dar sunt așa de mici, încât n-ar trebui să ne demoralizeze.
În asemenea situații, cea mai sigură și mai eficientă metodă de vindecare, este chirurgia, urmată de ședințe de radioterapie, pe o perioadă de câteva săptămâni pentru a împiedica reapariția cancerului. Nu e o metodă periculoasă nu vă faceți griji. Se limitează strict la distrugerea celulelor canceroase din zona afectată, fără a distruge alte organe.
Iar intervenția chrurgicală, o să fie una minoră, vom face o excizie sectorială, adică, mai pe înțelesul dumneavoastră, se va îndepărta numai țesutul tumoral și o mică parte de țesut sănătos din jur. Vă promit, nu vă faceți griji, nu veți fi mutilată.
Știu că majoritatea femeilor se tem de acest lucru, dar vă promit: la dumneavoastră nu e cazul. În clinica noastră, avem o echipă formată din medici specialiști, printre care mă număr și eu, care tocmai acest lucru vor să evite: mutilarea. Acum, rămâne să stabilim data internării și să începem procedurile de dinainte de operație. Deci?…
Maria și Victor se uitară unul la altul. Cu atâta siguranță de reușită explicase doctorul totul, încât instantaneu dispăruse orice urmă de îndoială. Se simțeau în siguranță, și n-ar mai fi dorit pentru nimic în lume să amâne ceea ce era impetuos necesar: operația! Însă, stabiliră de comun acord cu doctorul, ca aceasta să aibă loc cam peste…două săptămâni, pentru a avea răgazul necesar să-i pregătească pe cei din familie.
– E foarte bine, spuse doctorul! Între timp, o să dau dosarul colegilor mei pentru a-l studia și ei, și împreună vom stabili ce și cum, iar dumneavoastră veți fi anunțată imediat cum am stabilit data internării.  Totul o să fie bine, vă promit! Și uitați, aveți aici o mapă cu copiile tuturor analizelor, poate vă trebuie între timp.
-Mulțumim, spuse Victor. Mii de mulțumiri, și…așa cum a spus și Maria, sunteți un om minunat.
-Spuneți vorbe mari, domnule Săndulescu. Am rostit un jurământ, nu mă pot lepăda de el. Asta îmi e menirea, rostul meu pe-acest pământ. Să ajut oamenii. Dar…sunt om…și trebuie să fiu, sunt medic, și trebuie să fiu! Una fără alta nu se poate. Dragostea pentru meserie și dragostea pentru semeni e una și aceeași. Dacă le separi, te pierzi pe drum. Dacă partea materială o pui mai presus de mulțumirea sufletească a lucrului bine făcut, te transformi în comerciant. În cazul meu, în vânzător de sănătate. Și tot așa în orice meserie…
Victor rămase pe gânduri. Câtă dreptate avea omul asta! Cât caracter, câtă omenie….ar trebui să reflectez la asta….
Vocea Mariei îl scoase din stare:
– O zi plăcută, domnule doctor, aștept vești de la dumneavoastră cât mai curând!
-O zi bună și dumneavoastră doamnă, domnule, la revedere!
Ieșiră din cabinet, își luară la revedere de la fata de la Recepție, și plecară.
-Vrei să mergem într-un loc anume? …întrebă Victor, așa într-o doară, iar Maria îi răspunse promt, de parcă ar fi așteptat întrebarea:
– Da, la biserică, vreau să aprind o lumânare și să…vorbesc cu bunicul! Am nevoie, simt asta…
– În regulă, iubito, cred că-ți va face bine un moment de reculegere. Se urcară în mașină și porniră spre biserică. Era o biserică mică de cartier, unde ei mergeau de regulă. Nu așa de des precum și-ar fi dorit, dar…când mergeau, se întorceau acasă mult mai liniștiți și mai echilibrați.
Cu bunicul,  Maria vorbea de oriunde simțea nevoia, dar acum dorea să o facă în casa Domnului. Avea nevoie de acea atmosferă Divină, avea nevoie să fie înconjurată de îngeri, parcă pentru ai avea ca …martori, martori tăcuți ca și gândurile ei .
În biserică, nu era nimeni. Maria cumpără câteva lumânări, le aprinse, și merse în fața altarului. Victor  se așeză în liniște pe un scaun aproape de intrare și așteptă. O privea cum se așezase în genunchi cu mîinile împreunate în rugăciune și privea în jos, fără să spună nimic. Aparent, și asta știa și el. Ea vorbea în tăcere, cu puterea gândului, așa cum făcea întotdeauna, cu cel ce i-a fost mentor și model în viață. O asemenea legătură profundă cu cineva, rar se poate întâlni. Și ea însuși era rară, rar printre oameni fusese și bunicul.
Trecu…(Victor nu putu realiza cât timp trecuse până nu-și consultă ceasul)…destul de mult timp, aproape  două ore, până când în sfârșit, încremenită de atâta nemișcare, Maria încercă să se ridice, dar nu reuși. Din doi pași, fu lângă ea, ajutând-o protector să se ridice. O cuprinse cu brațul de după mijloc și se îndreptară spre ieșire.
– Am vorbit cu bunicul, știi…așa ca în copilărie. Mi-a spus că o să fie bine, să am încredere, că el o să vegheze asupra mea mereu, …mi-a mai spus că-i e dor de bunica…însă, să nu se supere dar…acum nu poate să o ia, eu am mai mare nevoie să o știu lângă mine,…el poate să mai aștepte.  Asta m-a liniștit cel mai mult. Chiar am nevoie să-i știu pe toți alături! Dragul de el..
– Totul o să fie bine, iubita mea…trebuie, toți suntem alături de tine și tu știi asta. Mergem?
– Da, mergem acasă, apoi vedem…o să dau câteva telefoane…e timpul, nu mai pot amâna.
Se urcară în mașină. După o bucată de drum, pe Victor îl străfulgeră o idee:
– Ce-ar fi , zise el, să mergem să luam masa la restaurant? N-am mai fost demult timp și, drept să spun, mi-e o foame…hai, zi da, te rog!!!!
Maria, întoarse capul spre el și îl privi lung. Era încă ușor abătută, ar fi dorit atât de mult să ajungă acasă cât mai repede, dar în același timp nici nu dorea să-i strice lui Victor plăcerea de a lua masa la localul pe care amândoi îl apreciau în egală măsură. Doamne, gândi ea, sunt ani de când mergem în același loc, ori de câte ori avem ocazia să luăm masa în oraș!
Decorul s-a schimbat, o parte din personal nu mai e, însă buna servire și mesele copioase sunt la fel ca în trecut. Cei drept…și din meniu au fost scoase și adăugate felurite măncăruri, era imposibil ca de atâția ani să nu se schimbe nimic!…și căt de mult ne-am schimbat și noi!…Văzând-o că întârzie cu răspunsul, o mai întrebă o dată:
– Ei, ce zici? Mergem?…
– Mergem, zise Maria, și mie mi-e foame! Dar să anunțăm pe Irina, să nu se îngrijoreze. Apropo, Victor, cred că ar trebui să discutăm serios cu ea în legătură cu temerea ei de a nu cădea povară pe capul nepoatei cănd n-o mai putea face față …la treburile casei.
Este mai mult ca o mamă și pentru mine, și pentru tine, a fost mereu în preajma noastră și a copiilor. Pentru ei cel puțin, noțiunea de „bunică” se identifică cu doamna Irina. Nu spun asta în defavoarea cuiva, dar…asta e realitatea…asta a fost situația.
Așadar, ar trebui să lămurim problema și să-i spunem clar, să înțeleagă că nu va fi o povară pentru nimeni. Este de-a casei, și va fi până în ultima clipă a vieții ei. Noi, familia ne vom ocupa de tot și de toate cele necesare și trebuincioase …și formă numărul să sune. Nici nu termină de țârâit o dată telefonul de acasă că se și auzi:
– Alo!…e bine?…Maria răspunse râzând, închipundu-și pe doamna Irina cum astepta cu telefonul în mână un…țâr…cum spunea ea, să afle vești cât mai repede.
– Da, e bine, dar o să mai întârziem. Luăm masa în oraș, venim mai târziu.
Doamna Irina răsuflă ușurată.
-Slavă Domnului, simțeam eu că o să fie bine…Doamne, apără și păzește pe toată lumea! Zise ea și își făcu cruce pe piept. Să fie bine…suntem oameni, trebuie să mai trecem și prin rele…așa e viața…săraca Maria…totuși, ușor nu-i poate fi, am văzut destule cazuri…dar medicina a evoluat, și medicii sunt mai pregătiți, o să fie bine…dă Doamne să fie bine!
Și lui Victor trebuie să-i fie tare greu, merse ea cu gândul mai departe, și apoi copiilor, când vor afla…și ceilalți, că trebuie să le spună, cât să mai țină secret? Tare femeie, caracter puternic, să lupte ea de una singură atâta vreme…domnul George întregă! Dar bine că a ieșit așa, nu a făcut ca dumnealui, să-și părăsească familia, asta mai trebuia…Doamne ferește! …și iarăși își făcu o cruce mare, oftă adânc a ușurare și intră în bucătărie.
Maria și Victor ajunseră curând în fața micului restaurant. Parcarea era aproape goală, nu era o oră de vârf. Repede se îndreptară spre intrare. Oamenii de la intrare se mai schimbaseră între timp, dar și cei noi erau la fel de amabili și primitori. Cel care era acum de serviciu era dintre cei noi, dar îl mai văzuseră de câteva ori.
– Bun venit doamnă, domnule, vă doresc o ședere plăcută și poftă bună!
-Mulțumim,  zise Victor la fel de amabil și intrară. Șeful de sală le veni în întâmpinare . El era și nu era nou. Era nou în funcție, dar la local lucra de când era doar un copil, pe acesta cei doi îl cunoșteau foarte bine, ca de altfel și el pe ei.
– Bună ziua…vă rog poftiți! Doriți să luați masa în sală sau la separeu? Avem mese libere oriunde doriți.
Victor ezită puțin cu răspunsul, intenționat, pentru ai da răgaz Mariei să hotărască ea.
-În sală, zise aceasta privind spre soțul ei pentru a obține aprobarea din privirea lui.
– Desigur, în sală….cum a hotărât soția mea!
– Doamnă, domnule, dați-mi voie să vă conduc.
Fură conduși spre o masă de lângă una dintre ferestrele localului, care dădea spre o terasă la fel de cochetă și primitoare. Fereastra, era de fapt mai mult o ușă glisantă, care în momentul când era deschisă făcea și trecerea spre terasă. Era ca o prelungire a interiorului spre exterior.
-Se poate să deschideți fereastra, vă rog, ar fi mult mai bine!
-Desigur, imedit spuse șeful de sală, și făcu semn unui angajat să deschidă fereastra, în timp ce el se duse să aducă două meniuri.
– Mulțumim, zise Maria, și zâmbi larg. Nimic nu lăsa să se vadă pe fața ei că tocmai primise o veste…nu tocmai bună. Victor îi urmărea atent fiecare mișcare și se întrebaîn gând: „Oare o am în față pe Maria Săndulescu, soția mea, ori pe marea actriță Maria Stănescu? Sper din tot sufletul să fie prima…nominalizare!”…și oftă involuntar. Își dădu seama că oftase abia în momentul când a fost întrebat:
– S-a întâmplat ceva, dragule?
– Nu, nimic, de ce mă întrebi?
– Ai oftat, ceea ce e un lucru rar întâlnit la tine!
– Nu draga mea, stai liniștită, am oftat așa, ca o stare de bine, nici nu mi-am dat seama. Sunt chiar fericit! …ce zici?…comandăm?…ai vreo preferință anume…sau…?
-Fără …sau…, aș dori ceva mai…altfel! Ce zici de niște fructe de mare?…și restul alege tu.
-Bine…cu desert sau fără desert?
– Cu…zise Maria și râse zgomotos ca un copil răsfățat.

*****

-Mergem?….e amiază deja…întrebă Victor ?
-Da, desigur, nici nu știu cum a trecut timpul. Mâncarea a fost delicioasă, ai făcut o alegere bună!
– Am făcut-o amândoi, și mie mi-a plăcut. Aici, din punct de vedere culinar nu am fost dezamăgit niciodată. Iar servirea, ireproșabilă!
-Da, într-adevăr, sper să revenim cât de curând.
-Cu siguranță iubito, cu siguranță, și îi lua mâna într-a sa și i-o sărută. Prima noastră ieșire de după…aici va fi. Promit!…și făcu semn pentru nota de plată. Imediat după ce a achitat, Victor o ajută pe Maria să se ridice și se îndreptară spre ieșire. Ajunseră acasă repede, traficul nu era aglomerat.
Doamna Irina le ieși în întâmpinare. Se vedea clar că așteptase cu sufletul la gură întoarcerea lor. Când le văzu chipurile zâmbitoare, își dădu seama că totul este în regulă și nu mai întrebă nimic, ceea ce pe Maria o surprinse, și așa, mai mult să o tachineze, dădu răspunsul la presupusa întrebare:
– Da, sunt bine, mulțumesc, nu-ți face griji!
– Doamna mea, vă cunosc de ani de zile, se vede că sunteți bine, ați uitat ce bun psiholog sunt?… și o îmbrățișă ca o adevărată mamă.
Mama, gândi Maria, trebuie să o sun să-i spun, o fi îngrijorată, în ultima vreme am sunat foarte rar, iar ea de câte ori a sunat, am vorbit foarte puțin, telegrafic, cred că ceva , ceva bănuiește că nu e totul cum ar trebui să fie. Se desprinse din brațele bonei și se îndreptă spre telefonul fix. Voia să sune tot pe fixul de acasă ca să fie sigură că mama ei o să fie așezată în momentul când o să afle toate cele ne știute despre ea.
Știa ca Ioana, se așeza ori de câte ori vorbea la telefonul fix. Era un obicei. Dar ca să fie mai sigură, în momentul când a răspuns începu convorbirea într-un mod aparte, fapt pentru care Ioana avu o tresărire.
– Alo, mami?  Ce faci, ești bine? Te rog frumos, așază-te, avem multe de discutat. Tati e cu tine? Am să te rog să mi-l dai și pe el la telefon după ce vorbim, da?
– Ce este, Maria?…s-a întâmplat ceva?
– Nu mamă, nu s-a întâmplat nimic…urmează să se întâmple. Dar te asigur că totul e bine, o să fie bine, așa a spus…doctorul.
-Doctorul? …repetă Ioana…care doctor?
-Doctorul de la Clinică, mami, o să am nevoie cât de curând de o mică intervenție chirurgicală. Nu vreau să intru acum în amănunte, o să-ți explice mai pe larg tati. Dă-mi-l la telefon, vreau să vorbesc cu el.
– Alo, Maria?…ce s-a întâmplat? …despre ce operație e vorba?…iartă-mă am uitat să te salut. Te pup, fetița tatei.
-Sărut mâna!…tati…e vorba despre o…operație la…sân…știi tu…e vorba despre…niște noduli…vezi cum îi spui mamei…să n-o sperii. Doctorul m-a asigurat că nu-i nimic grav, că e bine…chiar foarte bine…e la început…iartă-mă că nu te-am anunțat mai demult. Am făcut toate analizele preoperatorii. Am să ți le trimit și ție să te uiți peste ele…aș fi mai liniștită…și în acel moment, Maria începu să plângă.
Victor, care tot timpul o urmărise de pe fotoliu, se ridică, merse spre ea, îi luă receptorul din mână, o cuprinse de după umeri și zise:
– Alo, George?…e bine…e doar o descărcare. Până acum a fost tare, chiar s-a ținut foarte bine, dar…O să aflați mai multe amănunte când ne vom vedea. Am să mă ocup personal să-ți trimit analizele. Avem nevoie de părerea și de sfaturile tale. Vorbim…îmbrățișeaz-o pe Ioana și pe bunica.
– Alo, Victor, numai puțin…copiii știu?
– Nu, nu știu. Sunt în vacanță la Sighetul Marmației. Vin poimâine, o să le spunem și lor. Trebuie să veniți și voi cât mai curând. Sunteți singurii cu care Maria a vorbit. O să aflați mai multe , cum am zis, când veniți. Și…cred că ar fi mai bine ca bunica să nu afle, găsiți voi un pretext. Da?…Și stai fără grijă…suntem bine…până diseară primești analizele…
– Bine Victor, ai grijă de Maria. Mâine nu, dar poimâine vom veni și noi. Trebuie să mă duc și eu să vorbesc cu doctorul, neapărat…și te rog ceva: trimite-mi analizele acum, mă duc să deschid calculatorul, trebuie să le văd neapărat…să-mi scanezi tot, să nu omiți ceva.
– Da, desigur, imediat! Acum te las…și vă așteptăm. Îmi pare rău că v-am dat vești proaste…și nu uita, să nu afle bunica.
Lasă receptorul și o strânse pe Maria, care între timp șe liniștise, la piept cu putere.
-Gata iubito, cea fost mai greu a trecut. Hai, vino cu mine să scanăm analizele pentru tatăl tău și după aceea, ai nevoie de odihnă. Dacă vrei, rămân cu tine, însă aș vrea să merg până la ai mei să le spun și lor, trebuie să afle într-un mod sau altul. Au simțit că ceva e în neregulă și chiar m-au întrebat ce se întâmplă de atunci, din seara când au fost la noi. Mama se gândea, ca orice femeie, că avem probleme în căsnicie…te-a văzut puțin cam abătută…chiar mi-a atras atenția asupra faptului acesta. Am încercat pe cât am putut să o asigur că nu-i nimic însă…știi cum sunt în general femeile…simt când ceva e în neregulă.
-Da iubitule, poți să mergi. Eu chiar am să mă bag în pat. Am într-adevăr nevoie de odihnă. Și dacă o să am nevoie de ceva, am s-o rog pe  Irina să-mi aducă. Și…nu știu cum să-i anunțăm pe soții Petrescu, o să fie dureros pentru ei. Mi-e teamă că doamna are să facă un șoc. Ce zici?…cum ar trebui să procedăm?
-Cred că cel mai potrivit ar fi să stea de vorbă cu ei George când vine în București, așa ca între doctori…vor înțelege mult mai ușor, ma ales dacă le va spune că analizele sunt în parametrii normali…o să fie bine, ai să vezi, altfel discută de la…egal la egal…iar ei au încredere în el, știi bine!
-Așa să fie, Doamne, abia acum încep cu adevărat problemele!
-Maria! Mă superi, nu spune asta, acum se vor așeza lucrurile, ai să vezi, totul o să fie bine. Și o sărută ușor pe frunte. Acum hai, să trimitem email-ul și la culcare! Mai vorbim când mă întorc.
După ce scanară și trimiseră toate analizele, Maria se băgă în pat, iar Victor plecă, nu înainte de a promite că se întoarce cât poate de repede. El nu avea să zăbovească prea mult, problema era traficul. Dar se descurcă, și ajunse acasă mai din timp decât preconizase el.
Între timp, Maria se trezise. Dormise foarte puțin, dar suficient cât să se refacă, și o ajutase pe Irina la pregătirea cinei. De fapt mai mult la așezarea mesei, că mâncarea era deja gata când se sculase ea. Victor venise tocmai la timp. Serviră cina toți trei, după care ei se retraseră în …cuibușorul lor de nebunii…

Flori Bungete