-Măi să fie… parcă-ar fi, parcă n-ar fi, și …totuși nu mi se pare…ea este! Da, mă întreb oare ce face la râu pe căldura asta, singură-singurică? Ori a venit să se răcorească, ori…așteaptă pe cineva…mai știi?…Ia să stau eu pitulat printre tufișuri, că nu se știe niciodată de unde sare iepurele! Poate din toată trebușoara asta îmi iese și mie ceva: ori îmi clătesc ochii cu vreo ,,priveliște” minunată, ori ceva parale, așa măcar de-o tură în comedie duminică la târg!…gândea în sinea lui Mituș, văzând-o pe Ileana lu’ Vasile moraru pe malul apei, stând nemișcată, și cu ochii scurtând cărarea. Se așeză mai bine printre tufișuri și se puse pe așteptat. După nițel timp, pe cărarea ce aducea dinspre sat, văzu venind pe Ion al lu’ Gheorghe cârciumaru, fluierând și zorind pasul parcă mânat din spate cu un bici nevăzut.

-Hait, făcu Mituș…ochi mari și ciuli urechile! Acu-i acu…să vedem ce iese: ori …ori….sau și una și alta?

-Bine te-am găsit Ileană, mă temeam că n-ai să vii. – Păi gata, gata să nu vin…fir-ar afurisită de fasole că nu se mai termina de despicat, zise ea cu ciudă. Da nici mult nu pot să stau…mă simte mama c-am plecat și moale nu mi-o fi. Ion se aseză lângă ea în iarba moale de pe malul râului, o cuprinse pe după umeri și o sărută lacom. Abia desprinzându-se din strânsoare, cu suflarea tăiată, Ileana îl apostrofă:

– Mai ușor Ioane, mai ușor, că mă sufoci!

-Te-aș sorbi dacă-aș putea Ileană, că tare îmi ești dragă. Ei?…ce zici , te-ai mai gândit? Zău că nu mai pot aștepta, în gând îmi ești mereu…mă faci din om neom! Nu mai beau, nu mai mănânc, nu mai am chef de treabă…sunt om Ileană, nu sac de paie…și o cuprinse din nou pe după umeri, o lăsă ușor pe spate și o sărută și cu mai mult patos. De data aceasta, Ileana nu se mai împotrivi, se lăsă sărutată, mângâiată, frământată de mâinile puternice ale lui Ion, și aștepta cu sufletul la gură urmarea…uitând cu totul și cu totul de promisiunea făcută mamei că nu se va dărui nici unui bărbat, oricare ar fi el fără…pirostrii pe cap! Care cap?…și-l pierduse amețită de săruturile lungi și apăsate ale lui Ion. Mituș, făcuse ochii mari cât cepele. Nu-i venea să creadă că ceea ce vede e adevărat. Îi închise și-i deschise de câteva ori parcă pentru a se convinge că nu visează. Dar de câte ori îi deschidea, priveliștea era aceeași. Nu știa ce să facă: să o ia tiptil , tiptil pe după tufișuri și să plece, mulțumindu-se cu ce a văzut, ori să mai aștepte. Se hotărâ să mai aștepte.

-Ce poate fi mai mult decât atât, gândea el, cu mintea lui de copil de zece ani, se pupă și ei și …gata. O să ies din ascunzătoare când o fi să plece, și să-i cer lu’ Ion, bani de comedie, ca să nu-l spun lu’ nea Vasile că i-a pupat fata la râu…așa o să fac! Și dacă nu mi-o da, atunci o să vadă el…. Și tot vorbind Mituș el, cu el, se opri dintr-o dată căci simțise cum îl dor ochii la cât de mari îi făcuse fără să-și dea seama. Ion, simțind că Ileana nu mai opunea nici un fel de rezistență împotriva lui, prinse curaj și ridică poalele fetei până îi dezveli coapsele în toată splendoarea lor, spre uimirea lui Mituș.

-Doamne…ce au fetele pe sub poale…La așa frumusețe de picioare, de ce or fi umblând atât de înfășurate, gândea el…bine că n-am plecat…Păcat că nu pot spune nimănui ce-am văzut …dacă-mi dă Ion bani…jur că nu spun…și nu spun…zău. Atent afar din cale să vadă ce mai urmează, căci avea el o presimțire că nu văzuse tot, nu simți când de nas i se apropie un puf de păpădie care-și luase ușor zborul deranjat de frământările celor doi îndrăgostiți. Chiar în acel moment, Mituș trase aer adânc în piept și….

-Hapciu!…se auzi dintr-o dată din tufișul din spatele …iubăreților. Cei doi, săriră drept în picioare ca arși, uitând de tot și de toate! Își îndreptară privirea înspre locul de unde se auzise strănutul, dar tocmai în acel moment, din tufișuri o zbughi un iepure, luînd-o la sănătoasa speriat și el în aceeași măsură de strănutul băiatului. Cât timp Ion și Ileana priveau spre direcția în care o luase iepurele, Mituș uitând și de bani și de comedie o luă și el la fugă…speriat de moarte de blănosul ivit pe neașteptate. De…nu știi niciodată de unde sare iepurele!

-Ioane, eu cred c-ar trebui să mă duc…vezi tu, iepurele ăla care-a strănutat…cred că e semn…de la maica…știi ce-a zis…cu pirostrii…așa ca oamenii cu frică de Dumnezeu!

-Da tu, Ileană, chiar crezi că iepurele a strănutat?… zău, minte n-ai! Cred că ți s-a părut…da și mie?…chiar nu mai știu… Ce știu …e că sunt om, Ileană…și hai să punem mai repede pirostriile alea pe cap…că o dată și o dată, tot o să-mi pierd capul… Ori vrei să ajung din om neom? Nu mai beau, nu mai mănânc, nu mai am chef de treabă…

-Ioane, știi ceva?…Hai să mai încercăm o dată…să vedem, mai sare vreun iepure?…Și-apoi…om vedea noi și cu pirostriile cum om face…

Flori Bungete