Eram în curtea școlii, ziua de 15 Septembrie, începutul clasei a doua. Știam încă din vară, de la serbarea de șfârșit de an școlar că tovarășul învățător , cel care ne învățase în clasa a-l-a, avea să plece și o să vină ,, altcineva”. Aici, aș vrea să fac o paranteză pentru a lămuri unele …probleme: ,,ne-a învățat”nu e bine spus, că de învățat i-a învățat pe alții. Pe mine nu prea. Și nu pentru că nu ar fi vrut, Doamne ferește, ci pentru faptul că eu mă dusesem la școală gata învățată. Se ocupase de asta bunicul meu, Gogu. Știam toate literele alfabetului și de mănă și de tipar, toate numerele de la 0 la 9, citeam, știam o parte din poeziile din abecedar… ce mai, m-am dus la școală …,,cu materialul clientului”. Dar, toate acestea nu mi-a adus nici o bucurie. Pentru mine, primul an de școală, a fost o mare dezamăgire.

Pe ,,tovarășul învățător” Niculici îl cunoșteam destul de bine. Locuia , cu gazdă la Bitina, străbunica mea din partea mamei. Și cum eu îmi petreceam o mare parte din timp acolo, eram oarecum de-a casei. În prima zi de școală când am văzut că o să-mi fie învățător, toată lumea era a mea! Doar ne cunoșteam, ce naiba. Mâncasem de multe ori la aceeași masă, știa cât sunt de …,,deșteaptă”, căci avea grijă unchiul meu să mă laude destul de des , îi făceam din când în când cumpărături de la ,,Magazin”, asistasem de nenumărate ori la bețiile pe care le încingea cu tata Micăle nea Deică de la C.A.P. și cu prietenul său, tovarășul învățător Fieraru, care locuia, tot în gazdă la câteva case. De câte ori nu le recitasem poezia devenită imn oficial al ficărei petreceri care suna cam așa: Pasăre cu dulce glas, Când te prind nu te mai las. Fă-te gâtule tu pâlnie, Să torn în tine să duduie. Și tu suflete turec, La o parte că te-nec! …însă…socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

La școală se comporta ca și cum nici nu m-ar fi cunoscut. Ciudat lucru, nu? …așa gândeam și eu. Ba din contră…mă certa și îmi atrăgea atenția mai mult ca celorlalți, căci eu, nu prea interesată de ceea ce se preda eram mai tot timpul preocupată de altceva. Și uite așa…noroc cu ce învățasem de acasă și…cu ce învățam acasă. Căci temele le făceam cu plăcere, ajutată cât se putea și controlată de fiecare dată de mama și bunicul. Prima regulă era să scriu frumos. N-a fost să fie…dar de scris, scriam. A doua, să nu mă duc la școală cu poeziile neînvățate pe de rost. Și nu mă duceam…le învățam chiar cu drag. A treia, să iau note mari. Și luam…cum?…chiar nu știu, că mie nu mi se părea că fac eforturi extraordinare pentru asta. Ori…primeam câte un bonus…pentru serviciile prestate în trecut? Spun asta, deoarece de când era învățătorul meu, mai rărisem drumurile pe la Bitina. Căutam să merg când nu era dumnealui acasă, de regulă duminica. De ce?…așa simțeam eu … Cât am răsuflat de ușurată atunci, în prima zi de școală din clasa a ll-a, numai eu am știut. Tare îmi era teamă că o să apară tot ,,tovarășul învățător Niculici” ! Dar n-a fost așa. Dumnezeul elevilor probabil a vrut ca eu să prind drag de școală și a trimis un înger pe pămînt să-mi fie ,,tovarășa învățătoare”.

O chema Ștefan VIORELIA. Era…frumoasă, bună, blândă și iubitoare! Nimic nu-i lipsea să fie învățătoarea perfectă. Atunci terminase studiile. Am făcut parte din prima sa promoție. N-am uitat asta niciodată. Am fost privilegiați. Se purta cu noi ca și cum am fi fost frații mai mici. Ne asculta pe fiecare cu răbdare, ne ajuta și sfătuia , aplana toate conflictele ivite între noi copii, și nu erau puține, într-o manieră aparte făcându-ne să înțelegem unde am greșit, să ne recunoaștem greșeala și să ne cerem scuze. Preda lecțiile în așa fel încât, eu una, pe parcursul celor trei ani cât mi-a călăuzit pașii pe cărările învățăturii, asimilam totul, îi sorbeam fiecare cuvânt, și dacă la finalul orelor de curs aș fi fost ascultată cu siguranță știam tot. Se mirau, mi-aduc aminte, ai mei că acasă învățam foarte puțin, în schimb lecțiile le făceam singură și culmea…luam note mari. Meritul nu era al meu. Meritul era al celei care punea suflet și dăruire în ceea ce făcea, a celei care a fost menită , trimisă cum spuneam de Dumnezeu, să-mi fie învățătoare. Am fost o clasă de copii buni, în clasa a-l-a. Am devenit, începând cu clasa a ll-a o clasă de copii foarte buni. Și asta datorită dumneaei. Datorită faptului că ,,atât de fragedă”, cum ar fi spus marele Eminescu, a știut să ne insufle dragostea de învățătură, de cunoaștere, ne-a sădit în suflet respectul de sine și ne-a învățat să-i respectăm pe ceilalți, ne-a pregătit pentru viață, am îvățat să devenim treptat, treptat oameni. Oameni care am respectat pe cei din jurul nostru și am primit respect.

Pe foarte puțini dintre noi, a avut ocazia să ne întâlnească și să ne cunoască adulți. Pe cei mai mulți nu. A plecat din sat, la București să pregătească alți copii pentru viață. Copii norocoși, cu siguranță. Să ai parte de un așa OM să-ți îndrume pașii prin labirintul cunoașterii, trebuie să fii ales de Dumnezeu. Am avut bucuria să o reîntâlnesc peste ani. Trecerea timpului nu a lăsat urme pe chipul și sufletul său. E la fel de frumoasă, bună, blândă și iubitoare. Și știți de ce? Pentru că a fost mereu în preajma copiilor și a uitat să-mbătrânească. M-am bucurat mult pentru asta. Ce m-a emoționat însă până la lacrimi, pe care cu greu le-am ascuns, a fost faptul că-și amintea de fiecare copil din generația mea. De unii după numele de familie, de alții după numele mic ori după trăsături. I-am împrospătat amintirile și am făcut o incursiune prin viața fiecăruia. S-a bucurat și s-a întristat în egală măsură pentru fiecare în parte. Căci peste noi, chiar a trecut vremea cu bune și cu rele. Dar…am avut privilegiul de a mă simți din nou copil, cei drept nu într-o sală de clasă, alături de cea care va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu: TOVARĂȘA ÎNVĂȚĂTOARE VIORELIA!

Flori Bungete