Pe vremea copilăriei mele, când lumea era mai așezată, mai meticuloasă, mai responsabilă, când nu se arunca cu capul înainte fără să socotească și resocotească de trei ori, să măsoare de șapte până tăia o dată, nimic nu era lăsat să se facă ,,pe ultima sută de metri”. Așadar, pentru Moșii de vară, care pică întotdeauna fix cu o zi înainte de Duminica Rusaliilor, care la rândul ei nu lasă să treacă , nici în ruptul capului, mai mult de cincizeci de zile de la Înviere, majoritatea femeilor din sat, printre care și bunica mea, se pregăteau hăăt, încă de pe la jumătatea lunii septembie a anului deja trecut. Mai precis, de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, adică ziua a XIV-a din calendarul ortodox, când se socotește a fi sfârșitul verii și începutul toamnei, asta însemnând cu vreo opt luni închegate mai înainte de datul lutului de pomană. Da, de Moșii de vară, pe langă pomenirea morților, se împărțeau străchini și oale de lut, smălțuite, frumos încondeiate, cu diferite simboluri, specifice zonei din care veneau olarii, adunați de prin toate colțurile țării, la Bâlciul de la Titu. Veneau cu căruțele cu coviltir, ori câte unii, dacă erau din locuri apropiate, tocmeau câte un camion care îi aducea cu marfa la târgul ce ținea două-trei zile, după cum erau cumpărători ori marfă de vânzare.
Bunica mea cred că avea abonament, căci în fiecare an era musai să meargă la cumpărat de vase, pentru ea și pentru fiie-sa, Luminița, mama mea. Și cum drumul în doi părea întotdeauna mai scurt, iar târna, un coș de nuiele mai mare, de formă conică, mijlocul de transport cel mai sigur pentru acestea, avea două toarte, o însoțeam de fiecare dată, după ce căpătam promisiunea fermă că o să mă dea, cel puțin o dată, în comedia cu călușei. Așa zicea, așa făcea! Iar eu făceam drumul de acasă la târg, și invers, cale de vreo șase-șapte kilomerti, dacă o luai pe scurtătură, pe jos. Mă scula bunica, dis de dimineață, să nu ne prindă căldura pe drum, zicea ea, dar eu eram sigură că se grăbea să ia fruntea vaselor, neciobite, nedogite, cum le mai găseai pe la spartul târgului, ori strâmbe, cu asperități sau desene șterse, ce-i drept, și un pic mai ieftine. Potolea iute treburile casei, se spăla, se îmbrăca, băga batista cu bani, înodată strâns, în sân, pe sub cămașă, la loc sigur, oprită în brâu de betelia strânsă a fustei, apoi îmi dădea în mână un codru de pâine, lua și ea unul, prindeam amândouă târna de toarte și, pici ți-e drumul!
Pici, pe poteca CFR-iștilor, prin fundul grădinii, pe lângă saivanele colectivului. Traversam șoseaua pietruită, o luam pe islaz ținând drept până la colțul pădurii. Acolo lăsam poteca ce ducea spre gara de tren și o coteam ușor la stânga, treceam gârla la hotar și o țineam, pe lângă calea ferată, spre locul cu pricina. Era o porțiune de drum pe care o parcurgeam mergând pe linia de tren, din traversă în traversă, în șir indian: bunica înainte, târna în mijloc, iar eu încheiam șirul. Se mai zăreau în urmă ori înaite și alte grupuri, dar fiecare cu ale lui. Și pe șosea se zăreau, cum te uitai în partea dreaptă, printre tarlalele de porumb și perdele de copaci câte o mașină, câte un biciclist și multe, multe căruțe, trase de cai împodobiți cu cordele roșii și cu salbe de clopoței la grumaz, care se îndreptau spre bâlci.
Erau două drumuri, două lumi diferite, cu peisaje și locuri de popas diferite. Ei, cei de acolo, se bucurau de…confort, noi, cei de-aici, de natură! Era de o plăcere deosebită să mângâi, din mers, frunzele verzi ale porumbului, să mă opresc, din loc în loc să rup câte o floricică, să calc desculță prin iarba coaptă, de septembrie, să simt țărâna sub picioare. Poate te miră faptul, cititorule, că am spus ,,desculță” și te întrebi unde erau sandalele mele și ale bunicii ( ale mele cumpărate de la București, de la Romarta Copiilor, mai știi?, iar ale ei, făcute de nea Gheorghe, Prâznel, cizmarul satului, bărbatul nepoatei sale, Genica, și cumnatul lui bunicu…Cam încurcat nu? dar așa sta treaba, poate o descurc eu cândva… Până atunci, să revenim la sandale.Erau în târnă, să nu se murdărească, doar mergeam la margine de oraș! Le venea rândul la încălțat la Dâmbovicioara, în marginea satului, la o aruncătură de băț de târg, acolo unde era un puț cu un singur ghizd, la baza căruia, printr-o spărtură curgea un fir de apă ce izvora din interior, lucru rar întâlnit pe la noi.
De un par, lângă puț era o cană de fier, legată cu un lanț subțire, cu care luai apă de la un cot distanță, apă proaspătă și rece ca gheața, cu care îți ostoiai setea la dus și la întors. La dus, trebuia însă să speli și picioarele și să le încalți frumos, apoi să grăbești un pic pasul, ca la final de cursă, că nu după multă cale forfota și mirosurile specificeunui bâlci își făceau simțite prezența. O dată ajunse în târg, căutam olarii pierduți printre munții de străchini și ulcele, se apuca bunica de ciocănit și pipăit, alegea pe cele mai vesele și mai frumos desenate, lua câte o oală mai mare pentru fina ori pentru nașa, o bâlcă de lapte pentru Bitina, că le împărțea cu socoteală, nu așa în dorul lelii, două – trei cănițe, să rămână în casă, că erau bune la iarnă pentru țuică fiartă, făcea cum făcea, le organiza repede pe toate și…cale întoarsă! Să nu ne prindă seara…
Iar spre seară, când ajungeam acasă, rupte-frânte, punea srăchinile și oalele, sus, în pod, la păstrare, până în săptămâna Moșilor, când le cobora, le desprăfuia, le spăla, apoi, în dimineața zilei le împodobea cu flori , punea în unele orez cu lapte, în unele varză nouă, fiartă la soboaică, în ceaun de tuci, o lingură de lemn cumpărată de la Dumitra, o rudăreasă din gura Ghineștiului, pe ouă sau pe untură, punea pe câte un colac, ori pe câte o felie groasă de pâine, o frunză mare de nuc, o lingură bună de orez în care înfigea niște cireșe, o lumânare de ceară, le numea, făcâdu-și la fiecare pomenire de nume câte o cruce mare, le tămâia și le împărțea, de sufletul celor adormiți, pomeniți în biserică în acea zi. Apoi, în graba mare pleca spre biserică, să ridice coșul cu colivă, dus din zorii zilei și să prindă pomenirea morților, să plătească pomelnicul, să se întoarcă acasă, să-I mulțumească lui Dumnezeu că a ținut-o să mai petreacă și ziua asta și să se uite în calendar, să vadă când pică paișpe septembrie, să ducă la târg să ia vase…. Să fie, că timpul trecea iute, ce erau opt luni până la Moșii de vară!
Flori Bungete