Unde e Abkhazia? Care e treaba pe acolo? Nu știi la ce să te aștepți. În teorie, Abkhazia este vecină cu România. Este fix pe partea cealaltă a Mării Negre. Cum marea nu este un stat, putem spune că suntem vecini cu Abkhazia. În Abkhazia se poate intra din Rusia sau din Georgia. Marea majoritate a străinilor (excepție făcând rușii) trec pe la granița georgiană de lângă orașul Zugdidi. Speriat de ce citisem despre acest teritoriu, m-am pornit din Zugdidi devreme. Un sfert de oră de mers și taxiul te lasă în fața unui punct de frontieră improvizat. La un chioșc, lași pașaportul și te pui și aștepți până vine aprobarea de la Tbilisi.

Câini multi umblă printre oameni și mașini. Lumea destulă, trece și vine. Dacă surprinde ceva e culoarea negru. Parcă suntem la înmormântare. Mă uit la femeile care coboară dintr-un microbuz arhiplin și în afară de niște picățele verzi pe o bluză, în rest  totul este negru. Țara e majoritar ortodoxă.  Multe doamne în vârstă, toate în negru de la basma la pantofi. (Mai târziu aveam să aflu că în regiune, în general au o pasiune pentru negru și că femeile mai în vârstă poartă doliu până în ultima zi din viață dacă le moare cineva apropiat). Mai toată lumea din jur este în aceeași categorie- georgieni care până în război au locuit în sudul Abkhaziei. În urma războiului din 2008, foarte mulți s-au refugiat în Georgia. Acum, că situația e calmă, trec granița să își îngrijească pământurile și casele, dar apoi revin în Georgia unde trăiesc de fapt. După destrămarea U.R.S.S.,  Abkhazia ar fi trebuit să rămână ca provincie în Georgia. În timpul U.R.S.S. fusese provincie a R.S.S. Gruzia, precursoarea Georgiei. „Orice, dar nu Georgia. U.R.S.S., Federația Rusă, independența – orice, dar nu cu Georgia”, îmi spunea un domn abkhaz în capitala Sokhumi. Teoretic, Abkhazia este provincie georgiană, însă, în realitate este complet independentă. Au un guvern ales, poliția lor, limbă și alfabet proprii, folosesc rubla rusă, etc. Situația este una de război înghețat. Nu se împușcă, dar nici relații nu au. Doar cinci țări recunosc Abkhazia ca stat, printre ele Rusia, Nauru și Venezuela. Membru al ONU nu este.

Vine aprobarea de la Tbilisi după vreo oră și jumătate. Mă pornesc pe jos prin teritoriul nimănui. Granița e un râu numit Inguri. Treci un pod și ajungi la postul de frontieră abkhaz. Arată ca o poziție bine apărată în război. Baricade, blocuri de ciment, țepuși de fier. Soldații sunt toți cu trăsături slavice și vorbesc doar rusa. Postul de frontieră este operat de F.S.B.-ul rus. Comportamentul e profesionist și cu mine și cu mulțimea de localnici. Arăt autorizația de intrare primită online, îmi pun vreo trei întrebări și în câteva minute am și trecut dincolo.

Iau marșrutca cu destinația Gali, primul oraș mai mare. Drumul e pe două benzi, dar are spațiu cât pentru patru benzi și e perfect asfaltat. Totul pare pustiu. Case puține, jumătate  din ele distruse. Lume mai deloc, cel puțin nu vizibilă. Vacile de pe drum mă fac să cred că totuși lumea este pe undeva prin zonă.

Ajungem în Gali. Mic, dar întins, perfect planificat, străzi largi și un parc mare în centru. Tipar de oraș mic american, făcut pentru mașini, nu pentru oameni. Cam o treime din case sunt abandonate, schelete. Blocuri distruse, în unele dintre ele, jumătate din apartamente sunt ocupate, jumătate nu. Vegetația s-a instalat peste tot, inclusiv la etajul patru al blocurilor.

Atmosfera este ireală, parcă suntem după un război nuclear când lumea care a mai ramas se întoarce și începe de la zero. Oameni extrem de puțini, piața este singurul loc mai animat. În piață, marfa este direct pe pământ ca în Africa. Sar în ochi imediat cantitățile enorme de alune. (Țara e mare producătoare, prin grădini vezi rânduri perfecte de tufe de aluni). Gali are în jur de 7000 de locuitori acum și suprafață cât un oraș românesc de 100-120 000. Sentimentul de post-apocalipsă e indubitabil. Cu greu găsesc o mini-cafeanea unde să mănânc ceva.

Marșrutca iar și la drum spre capitala Sokhumi. La vreo 30 km nord după Gali, începe să apară o regiune mai normală. Casele întregi predomină, pe străzi sunt copii și mașini. De aici încep abkhazii să fie majoritari.

Sokhumi e altă lume. Pare un oraș normal, cu mici excepții. Străzi foarte largi formează un grătar perfect. Case mari, mașini ostentative. Mulți turiști, familii ruse. Când am văzut prima macara pe șantier, nu îmi venea să cred – cineva mai construiește. Republica avea 500 000 de oameni înainte de război, iar acum are mai puțin de 250 000. Case și apartamente goale sunt peste tot, implicit lipsa nevoii de a mai construi. Pe malul mării este o promenadă lungă de vreo patru kilometri. Plină de lume seara. Principala atracție a promenadei este opera, o clădire mai mult decât remarcabilă. Pe străzi se vorbește în mare majoritate rusa. Și turiști, dar și localnicii între ei vorbesc rusa. Limba abkhază e diferită de georgiană și extrem de dificilă, cam cea mai dificilă din spațiul european. Are 62 de litere, niște sunete imposibile – zici că fluieră sau își curăță gâtul. La o pensiune, proprietarul mi-a spus că preferă rusa, fiindcă după o oră de vorbit abkhaza, îl doare capul, limba îl obosește, deși o știe perfect.

Prin centru, e altă treabă. Fosta clădire a Comitetului Central de pe vremea U.R.S.S. este incredibilă. O clădire cu multe etaje în capătul unui parc care ar fi mai la locul lui în Paris. Construcția este  abandonată, au distrus cât au putut și au lăsat-o așa. Cum a fost extrem de solidă structur, nu au reușit să o dărâme. Au luat marmura de pe ea și ferestrele cât au putut. A rămas ca celelalte multe case, un schelet.

De văzut în oraș sunt grădina botanică și cea zoologică. La grădina botanică, în stilul zonei, doamna de la intrare nu-mi dă bilet, bagă banii în buzunarul propriu. Plante multe, variate, tropicale. Atipic estului Europei. După botanică, m-am pornit spre ceea ce era descrisă drept „grădina zoologică”. Am observat că lumea m-a corectat de vreo două ori când am întrebat de zoo, „aa, la martișki”, „maimuțe”. Este un Zoo doar cu maimuțe. Aici a fost cel mai performant centru din lume de cercetare al comportamentului maimuțelor. Bunicile maimuțelor curente erau trimise în cosmos cu navele spațiale sovietice. Este un exemplu perfect de „ce am fost și ce am ajuns”. Cele vreo zece clădiri unde erau birouri și laboratoare sunt abandonate, vegetația a invadat tot. Tot ce au fost capabili să facă abkhazii a fost acest Zoo. Maimuțele sunt chinuite în niște cuști mici și fără vegetație. Așteptările sunt ca lumea să cumpere pungi cu resturi de pepeni și alte vegetale și să le hrănească. Se observa clar tiparul. Primele cuști de la intrare au maimuțe grase. Pe la mijloc, așa și așa. Ultimele, și unele care au cuștile după un colț sunt piele și os. Pungile se golesc până ca lumea să ajungă la capăt la ultimele cuști. Aici, am auzit și una dintre cele mai mari inepții de societate post-comunistă impotentă și învinsă: vina cu maimuțele este a sovieticilor. Dacă nu făceau tot institutul acesta, abkhazii nu ar fi avut problema restructurării pe cap acum. Una singură am auzit la nivelul ăsta, cea care  atribuie câinii vagabonzi din România faptului că „Ceaușescu a mutat lumea de la case la bloc”.

Următoarea zi am pornit spre nord, faimoasa stațiune Gagra unde își făceau Stalin și Hrusciov vacanțele. Singura alternativă e microbuzul. Microbuzele pleacă din parcarea gării. O gară enormă care pe vremuri avea toate serviciile și multe trenuri aducând lumea la mare. Acum este abandonată, trenuri aproape deloc. Microbuzele sunt dezastruoase, geamurile nu se deschid și temperatura ajunge chiar și la 45 de grade înăuntru. De înghesuială, depășiri kamikaze și șoferi care fumează sau vorbesc la telefon conducând nu mai zic.

Gagra e la vreo 90 de km nord. Natura este extraordinară, munți verzi ies din mare. Plaja e pietroasă, dar apa perfect clară și albastră. Parcă nu îmi vine să cred că este Marea Neagră. Palmieri natuinsi și plante tropicale peste tot. Turism la maxim și în cea mai brută formă. Peste tot restaurante deschise peste noapte, vânzători de excursii și magazine cu articole de plajă. Turiștii exclusiv ruși.

Abkhazia este o țară, indiferent dacă o recunoaștem sau nu. E ciudată, doar jumătatea de nord e funcțională, depinde de Rusia la maximum, dar este pe drumul ei, complet diferită de Georgia. 25 de ani sunt un timp lung, deja au o generație și un pic care nu știu nimic de U.R.S.S. sau Georgia. Lumea vrea să fie în țara independent, deși știe clar prețul pe care îl platește. Abkhazia nu este pentru toată lumea momentan. Motive de mers – să vezi zona tropicală la Marea Neagră, ce înseamnă depopulare și cum / cât poate regresa o societate.

Răzvan Vulpea călătoare