Albania. Mare lucru nu se aude despre ea. La hardware e frumoasă, munți, mare, munți și mare una lângă alta. Treaba care o face unică și incredibilă e de soft, felul de a fi al oamenilor și legile după care încă se ghidează. Istoria și limba sunt unice. Un popor extrem de neînțeles, nu că aș înțelege eu, dar puținul pe care îl înțeleg face țara o favorită de top 10 a mea. Nici prin gând nu mi-a trecut până să ajung acolo că va fi așa. A fost o perioadă,  anii ’80 și ’90,  când „Romania și Albania”, erau coada Europei. Albania astăzi și acum este similară României la foarte multe capitole. Nu e nici pe departe țara gri, depresivă, săracă, pe care o aveam pe retină. Imaginea se schimbă mai greu ca realitatea. Multe magazine, multe benzinării una lângă alta, uneori chiar în curtea oamenilor. Totul albanez, nu au intrat lanțurile de companii mari. În afară de un Carrefour în Tirana, nimic mare. Plin de mașini, efervescență la toate capitolele, seamănă cu Romania de acum 15 ani numai că este mai prosperă. Bani din imigrație, au tot atâția albanezi migranți în țări dezvoltare,  câți în Albania și o sumă impresionantă de bani negri.

Am traversat din Macedonia în autobuz așteptându-mă să trec în altă lume. Am trecut granița situată în varful dealului și… în afară de vreo zece locuri la rând  cu „lavazh ” scris pe ele, în rest nimic să atragă atenția. Lavazh este spălătorie auto, de multe ori un furtun și niște cârpe pe marginea drumului. Am crezut că trebuie să ai mașina curată în Albania, altfel iei amendă. Nici vorbă de lege, doar că le place să spele mașinile. Am coborât în primul oraș Elbasan să schimbăm autobuzul. Căutând casa de schimb, am întrebat la o terasă. A încercat un ospătar să ne dea indicații, dar era cam complicat. Proprietarul l-a auzit, i-a zis ceva în albaneză și pe drum eram, ospătarul – ghid să ne ducă la casa de schimb. Amica mea braziliană cu care eram – speriată la maximum că ne duce să ne taie capul pe undeva. Elbasan, Rio – tot aia, nu ? Băiatul  ne-a explicat că l-a trimis șeful, că suntem oaspeți la ei în oraș și trebuie să fim ajutați. Normal că nici vorbă să accepte bani. Primul caz în care ospitalitatea este dusă la maximum, au fost extrem de multe. La ospitalitatea în Europa clasică, Albania nu are rival.

Iată câteva treburi pur albaneze:

Kanun este un sistem de legi paralel cu cel clasic, legea poporului cum ar veni. Datează de pe la 1200 și are influență enormă și astăzi. Eu habar nu aveam de asta, dar descoperindu-l m-am mai lămurit de ce sunt și cum sunt ciudățeniile Albaniei. În central tuturor lucrurilor se află besa, încrederea, promisiunea, cuvântul dat. Besa, tradițional, e mai importantă decât legăturile familiale, decât tine, mori tu înainte să o încalci. Recomand să căutați pe net și să citiți mai mult despre treaba asta, eu deja am intrat destul în teorie.

Xhiro.  Cu ani în urmă un coleg de muncă bosniac îmi zicea că unul dintre lucrurile care îi lipsesc cel mai mult din Bosnia lui, este mersul de după masă. Seara, parcă s-a dat o alarmă. Toată lumea deodată pe stradă. Familii întregi, cu bunici, cu căței. Se mai pun la terase, invariabil  cu fața spre stradă să vadă cine mai trece, să mai discute cu ceva cunoscuți. Prima dată am vazut treaba asta in Berat, in centrul tarii. Estimarea mea e ca 80 la suta din populatie a trecut pe acolo în seara aia de vară. O sumă de fete sub 25 de ani, toate îmbrăcate cât se poate mai bine și sumar. Lumea iese să facă unele combinații, să vadă și să fie văzut. Totul sub ochii și cu acordul tatălui sau fratelui care stă la masă și bea cafeaua. Cafeaua de seară, iar cu cafeaua chiar sunt pasionați, beau de câteva ori pe zi.

Apropode fetele ieșite la xhiro, femeia sac. Mi-a explicat un albanez pe microbuz cum că femeia este ca un sac. Un sac, m-am mirat, multe am auzit, dar asta chiar e diferit. E bună sa care treburile casei și copiii. Dar trebuie să cari și tu sacul în spate, ca tată sau frate până se mărită, e mare responsabilitate. Așa că îi permiți sacului să se facă cât mai frumos, îl lași să se plimbe aproape dezbrăcat în fiecare seară la xhiro ca să îl măriți repede și să scapi de grijă. Să îl care altul în continuare. Mai peste tot bărbatul decide, și când știe prețurile la camere la pensiune pe de rost sau dacă se poate plăti cu cardul la restaurant, femeia tot nu îți zice până nu se consultă cu bărbatul din familie. Au și libertate, dar e o combinație specială albaneză de libertate și restricții.

Din treaba asta a mai rezultat o chestie pur albaneză,burnisha. Când o familie rămâne fără bărbați, se întâmpla des înainte din cauza războaielor, o fată este aleasă să ia locul bărbatului. Tunsă scurt, îmbrăcată ca bărbații, are dreptul să poarte armă. Comandă și decide,  nu se mărită. Se comportă exact ca un bărbat. Are mare respect  în societate, cum o femeie normală nu poate avea. În ziua de astăzi puține mai există, iar probabilitatea să vezi una este infimă. Se pare că numai jurnaliștii de la magazinele de călătorie mai dau de ele. Albanezii râd când îi întrebi, femeile mai ales, îți spun că poate o fi vreuna pe la munte pe undeva.

Condusul periculos.A doua oară când am mers în Albania am mers cu mașina. Auzisem că se conduce rău de tot. Nu este chiar așa,  este aproape acceptabil. O mai iau ei pe contrasens, se mai bagă prin benzinării să evite semaforul, dar merge. Adevărul este că doar în Muntenegru am văzut mai rău. Pe vremea comunismului, particularii nu puteau avea mașini. Nici școli de șoferi, nici carnet pentru oamenii de rând. Aveau 2000 de mașini în toată țara, pentru uzul statului. După ce a căzut comunismul a venit haosul rutier. Fiecare pe unde nimerea, aveau mașini, dar încă nu sistem cu poliție rutieră și carnet. O perioadă prin anii ’90 se putea merge și fără tăblițe de înmatriculare.

Obsesia cu Mercedes. În prezent sunt cam jumătate din mașini „Mercedes”. Acum 15 ani erau 9 din 10 Mercedes și pe service-urile auto scria „Mercedes service, nu auto service “, îmi spunea un taximetrist, și el cu un Mercedes vechi.  Ani la rând a fost singura țară din Europa care nu verifica seriile de motor și sașiu când înscriai mașina. Orice mașină furată se înscria fără probleme în Albania.

 Bunkerele. Au avut 750 000 de bunkere la 3 milioane de oameni populație. În alte țări era o familie – o mașină, aici o familie – un bunker.  Frica  guvernului comunist că vor fi atacați. Nu au fost atacați veci, dar cu bunkerele au rămas. Oamenii le-au scos și le-au folosit drept cotețe de găini, grajduri de oi, e și un hostel făcut din ele. În prezent sunt foarte puține, trebuie să le cauți.

Furgon. Nu prea sunt autobuze mari, trenuri mai deloc. Transportul în comun se face cu microbuze, numai că unele cred că au fost microbuze de marfă înainte. Care sunt de călători au 3 locuri unde au fost 2. Dacă cumva se umple microbuzul scot niște scaune de plastic de la bagaje și le pun pe culoar. Este extrem de incomod. La oprire, toată lumea cu scanunele în mână, trebuie să se ridice și să lase pe cine are de coborât. Am călătorit vreo 300 de km cu furgon și nu vreau să îmi mai amintesc. Și în România avem microbuze dezastru, dar totuși nu se compară.

Ospitalitatea. Într-o seară am vrut să vedem mai de aproape o clădire nouă, foarte luminată  și impunătoare, universitatea din Berat. Era târziu, după 23.00 noaptea, după bar în drum spre hotel. Ne-am apropiat și vine paza, un domn de 1.90 m, bine făcut. Nimic engleză, tot insista să mergem cu el. Eu credeam că trebuie să dăm vreo declarație că am intrat pe proprietate privată. Nu chiar, domnul  a luat niște chei, în lift și direct la ultimul etaj în bibliotecă ne-am oprit. Afară pe terasă să vedem panorama, clădirea era cea mai înaltă din oraș. Birouri, săli de clasă, tur privat gratis, la aproape 12 noaptea. La final, normal, nu au avrut să audă de ceva bacșiș.

Fenomenul Lazarat. În sudul Albaniei – un s(t)at în stat practic separat de statul albanez 20 de ani. Au început din anii ’90 să cultive plante de marijuana. Prin 2014 ajunseseră să producă miliarde de euro, jumătate din marijuana Europei venea din Lazarat. Poliție nu mai aveau de ani de zile, bineînțeles. A intrat armata și după lupte serioase a readus Lazarat în Albania. Am ajuns până lângă sat, dar nu am avut curaj să merg, mai ales că nu aveam mașină și trebuia să caut ocazie. Furgon nu știa nimeni dacă e, puțin probabil, presupun că în Lazarat lumea e prea bogată să folosească furgon.

Surprinzătoare a fost înfățișarea oamenilor. Cum m-am dat jos din autobuz în Elbasan, am observat că lumea e mult mai deschisă la culoare decât aveam eu în cap. Foarte mulți blonzi, șateni, nici pe departe nu domină tipul sud-european cu păr negru.

Religia. Și aici plătesc prețul stereotipizării, lumea crede că Albania este o țară musulmană, extremistă chiar. Nici vorbă.Oficial, 85 % dintre albanezi se declară non-religioși. Incredibil și impresionant pentru o țară balcanică. În communism, a fost foarte controlată religia. Așa că azi au moschei, biserici catolice și ortodoxe, de multe ori una lângă alta în centrul orașului, dar sunt goale. Nici vinerea nu am văzut oameni la moschei. Ei au dat lumii pe Maica Tereza, la noi lumea umblă în patru labe în jurul bisericii și numește treaba asta credință.

Naționalism. Maxim. Ca și în Kosovo, naționalism care nu are nimic de-a face cu străinul, dacă străinul nu este cumva sârb, macedonean sau grec. Cu sârbii pentru Kosovo, clar. „În Macedonia avem 500.000 de oameni, normal că vrem să fim luați în considerare”, îmi explica un albanez proprietar de cafenea în Skopje. Un sfert din Macedonia este de etnie albaneză. Cu grecii nu știu ce au, nu am apucat să discut cu nimeni despre acest aspect.

Albania este țara mea favorită în tot sud-estul Europei. Nu zic Balcani, că este greu de definit. Felul de a fi al țării este unic, nimeni nu e pe aproape. Nu cred că este țară în Europa care să se poată compara cu Albania la menținerea tradiției și la relațiille sociale. Îmi pare nespus de rău că nu am mers acum 10 ani sau mai înainte. Am fost doi ani la rând și foarte probabil o să mai merg. În următorii 5-10 ani, cred că o să explodeze turistic, noua Croație sau ceva de genul.

Răzvan Vulpea călătoare