„În spatele muntilor, alți munți”, spune un proverb dintr-o țară africană în care am fost, dar pe care nu mi-o mai amintesc. Adică – greutățile nu se termină niciodată. În cazul meu nu este metaforă, deoarece Caucazul Mic e interminbil. Caucazul Mare ca un zid, urci o dată tare de tot și apoi cobori. Cel mic se întinde pe o suprafață mult mai mare – urcare, coborâre, podiș, alt munte, altă vale, sute de kilometri tot aşa. Îi zice mic pentru că nu este la fel de înalt ca celălalt, dar pentru un ciclist e mult mai dificil de parcurs.

Natura ca natura, dar a mai apărut o problemă – urmând planul m-am apropiat de granița azeră, care pe hartă este fix lângă drumul pe care merg. Ajung într-un sat numit Voskepar. Aici, brusc  se complică situația. E practic zonă de război, un război înghețat, dar totuși un război. Primăvara, floricele… Dar… Noua graniță e drumul de pământ care se vede sus în stânga. Un pic mai sus de drum este un post unde soldați azeri care stau și supraveghează. Casa este abandonată fiindcă era prea aproape de noua graniță. Biserica este menținută în perfectă stare în interior și la exterior, deși lumea nu o mai frecventează fiind departe de sat și implicând riscurile de rigoare.

Zona e faimoasă pentru enclave și exclave, pentru satele rămase de partea cealalată a granițelor. Aici, oricând pot începe să se împuște dintr-o parte în alta soldații azeri și armeni, chestii care a doua zi apar pe la știri în toată lumea. În ultimii ani, Azerbaidjan a avansat, a cucerit și o parte din terenurile satului Voskepar. Localnicii armeni au rămas în zonă mutându-se, adică făcând case noi la vreo 500 de metri mai jos pe o vale unde sunt mai feriți de gloanțe. La mulți le-au rămas pământurile în zona cucerită de azeri, la alții chiar casele. Unul îmi povestea că în 20 de ani a mers o dată pe ascuns să vadă ce s-a ales de casa unde a crescut. E de prisos să menționez că mai toți regretă Uniunea Sovietică. Văzând locuri ca acesta mă gândesc ce noroc are totuși România…

Pe harta de pe telefon de câteva ori îmi arată că sunt în Azerbaijan. Deși lumea e relaxată, totuși, mie îmi este un pic cam groază, am văzut câteva camioane încărcate cu tancuri și blindate, și oricum cu soldații azeri nu prea este de glumit în general. În stânga Azerbaidjan, în dreapta enclava azeră. Voskepar prins între ele.

Cobor, dau de o șosea mai mare și o iau pe malul unui râu. În patru ore sunt în altă lume, a păcii și normalității (relativ vorbind) – orașul Ijevan, care este situat între munți și e atrăgător. În centru are un parc mare pe malul râului. Orașul este cunoscut în spatiul ex-sovietic pentru cognacul care îi poartă numele, iar la periferie există o mare fabrică. Este mai prosper, relativ dezvoltat și bine întreținut în zona centrală. Mă cazez la o pensiune frumoasă situată pe un deal.

Pensiunea contrastează total cu strada pe care este, ca să ajung la ea merg întâi pe un asfalt cu cratere și apoi prin noroi. Armenia are multe lipsuri la asfaltarea străzilor secundare. Parcă uitasem cum era și la noi înainte de U.E.

Mă duc să mănânc la ce părea a fi cel mai bun restaurant din oraș. E simplu și ca decor și ca meniu. Apropo de meniu, o premieră, se poate consulta doar pe televizorul din restaurant. Dai din telecomandă și vezi diferitele pagini cu mâncăruri și băuturi. Mâncarea bună, patronul e în același timp și bucătar. E de treabă, povestim și îmi explică multe. Problema apare la nota de plată. Îmi vine cam dublu față de prețurile de pe meniu. Cum nu am comandat decât un fel de mâncare și o bere, nu este loc de greșit asupra socotelii. Totuși, nu am cum să îi arăt pentru că meniul există pe televizor și telecomanda este la el. Ingenuitatea armenească… Dau cât cere și plec, am mai învățat o lecție.

Nu pentru mult timp totuși. A doua zi, dis- de-dimineață m-am prezentat la cafeneaua din centru să-mi beau cafeaua necesară. Spun doar atât și termin cu relatatul țepelor – cafeaua m-a costat dublu față de ce am plătit la cea mai bună cafenea din Tbilisi. De data aceasta era un meniu imprimat pe masă, dar scria doar cu litere armenești. După cafenea m-am oprit la o băcănie. Am cerut niște plăcinte și patronul m-a luat la întrebări despre România. Am povestit cu el, și când să plătesc a refuzat banii. În ciuda insistențelor nu a acceptat sa plătesc. Armenia e Armenia, nu durează mult până compensează cineva pentru prostiile făcute de alții.

Din Ijevan mai este o zi până la Dilijan, capitala turismului montan din Armenia. Distanța de parcurs azi este mică. Dilijan e clar mai avansat decât restul Armeniei de nord, este un fel de  Sinaia cum ar veni. Clădiri mai impozante, pensiuni de fițe, restaurante ale unor bucătari cu renume în Armenia. Sunt și câini vagabonzi și chioșcuri ca prin România anilor ’90, dar per total este alt nivel. Apropo de restaurante. Sunt destule, dar sunt mai toate goale. Lumea nu are bani disponibili pentru consum discreționar. E luna mai, sfârșit de săptămână în stațiune și restaurantele frumoase sunt goale, deși prețurile sunt rezonabile. Consumul discreționar e limitat în afara Erevanului. Lumea nu pare să aibă bani de restaurante, este un contrast total cu România. Insist cu comparațiile, fiindcă Armenia îmi pare a fi tăiată cam din același  material ca și România… Am convingerea asta că este un spațiu cu multe în comun care începe din Muntenegru în vest și se termină în Armenia și Georgia în est, adică în zona Balcano-Caucaziană.

Dilijan se pare că are vreo trei luni bune vara când se întoarce diaspora și cam atât. Orașul este plăcut, are un lac mare și un parc în centru, atât că vremea e rea, frig și ploaie. Atât de frig a fost că am reușit să răcesc și a trebuit să stau o zi în plus.

Apropo de restaurante. Sunt destule, dar sunt mai toate goale. Lumea nu are bani disponibili pentru consum   discreționar. E luna mai, sfârșit de săptămână în   stațiune și restaurantele frumoase sunt goale deși prețurile sunt rezonabile. Consumul discreționar e limitat în afara Erevanului. Lumea nu pare să aibă   bani de  restaurante, este un contrast   total cu România.

Insist cu comparațiile, fiindcă Armenia îmi pare a fi tăiată cam din același  material ca România… Am  convingerea asta că  este un spațiu cu multe în comun care începe din Muntenegru și Albania în vest și se termina în Armenia și Georgia în est, adică în  zona Balcano-Caucaziană. Foste provincii otomane unde lumea ascultă manele, urmărește telenovele turcești, mănâncă sarmale și aspira cu ardoare la a fi europeană.

Nerefăcut în totalitate, am luat-o la urcat din nou spre Sevan, altă parte a Armeniei, un podiș înalt, unde drumul este deosebit de greu. Încă o dată pare o Românie, lumea vinde tot felul de ciuperci și legume pe marginea drumului, vacile și oile pasc și libere traversează șoseaua națională pe riscul șoferilor. Cineva a abandonat trei pisoi minusculi la marginea satului…  Mă întorc 1 km la un magazin și le iau un litru de lapte. Dacă știam, îi luam cu mine și îi lăsam 30 de km mai sus la o belvedere unde mii de mașini se opresc și unde toată lumea pare să lase câinii și pisicile nedorite cu speranța că vor supraviețui pe lângă restaurantele de acolo.

Cu greu ajung aproape de vârf, care este ca un Transfăgărășan. În vârf, la fel ca pe Transfăgărășan este un tunel. Partea bună a lucrurilor, este că tunelul are un fel de trotuar și e întrucâtva luminat. În schimb, partea proastă e că trotuarul sau carosabilul nu au fost reparate de zeci de ani. Cât despre iluminat, este intermitent în spațiu, adică, o sută de metri da, una nu. Trafic la greu, multe camioane. Am făcut cei doi km și ceva într-o oră, alternând între carosabil și trotuar. Uneori, trotuarul devenea strâmt, alteori erau cratere în el. Genul de loc care mă face să mă întreb, oare de ce fac eu turul acesta?

Am ieșit din tunel și a început altă Armenie. Treimea nordică are un caracter aparte. Aici începe o Armenie mai dezvoltată, mai modernă, mai plată. Țepele pe care tot am insistat sunt doar un aspect. Marea majoritate a armenilor sunt de treabă. Consider țara a fi în zecimea cea mai ospitalieră și prietenoasă din suta și ceva de țări în care am fost. Armenia în general este o țară cu oameni deosebit de amabili, cu deschidere la lume, cu multă lume educată și umblată. Micile țepe, este doar un detaliu și nu înseamnă mare lucru. Sunt întrucâtva relevante prin frecvență și prin faptul că tind să confirme stereotipuri. Am insistat pe ele și pentru că sunt relevante în cazul României. Oare de ce se pretează comercianții așa de des la mici țepe în spațiul de la Adriatica până la Caspică?

Răzvan Vulpea Călătoare