A trecut apoi printr-o perioadă în care, Maria, era foarte ocupată, și nu prea mai avea timp să se gândească la ea. Trebuia să se împartă între teatru, „familie” și prieteni. Dorul de tatăl său, se mai domolise. Îl văzuse, și de ce să nu recunoască, la fiecare spectacol îi simțea prezența în sală. Uneori, se gândea că este acolo, printre spectatori, dar nu mai ocupa locul din față ca să nu o intimideze. Poate da, poate nu! Cu gândul se mai ducea adesea și la bunicii rămași acolo, în satul dintre lunci, și la mama sa, care în continuare se dedica trup și suflet meseriei de profesor, și pe care tot singură o știa. Bunica, sigur ar fi spus;

-Așa a vrut Dumnezeu! Dar Maria știa că asta a fost vrerea mamei sale. Știa asta, nu trebuia să-i spună nimeni ! Și convingerea i-a fost întărită, acum după ce l-a revăzut pe tatăl ei. Cum poți uita un om atât de elegant, de falnic, de emancipat? Cum poți uita un bărbat pe care l-ai iubit ca pe tine însuți. Cum poți uita pe cineva atât de frumos? Frumoasă se făcuse și ea. Moștenise trăsături de la amândoi părinții și culmea, pe cele „bune și frumoase”! Dar acum, după ce-l revăzuse, chiar și pentru o clipă, la o analiză mai amănunțită, Maria remarcă asemănarea izbitoare cu tatăl său. Era înaltă, subțire ca o trestie, cu tenul fin, imaculat, cu ochi pătrunzători, dar blajini în același timp, avea un păr negru, mătăsos, ușor ondulat, și o ținută…impecabilă. Atrăgea privirile tuturor din jur, dar a nimănui, și pentru unii era inexplicabil, în mod special. Până când…

*** După stagiune, Maria se hotărî să plece în vacanță. Și pentru prima dată, era însoțită doar de câțiva prieteni. Familia Petrescu i-a respectat dorința, considerând că e destul de matură să-și ia viața în propriile mâini. De altfel, și cealaltă familie a Mariei, a fost de acord cu această decizie. Și au plecat, la munte, la aer curat, la distracție, la relaxare. O parte din prieteni, erau colegi de-ai ei din facultate. Alții, prietenii colegilor. Pe unii îi mai văzuse, îi cunoscuse cu diferite ocazii. Pe unul singur, nu-l mai văzuse niciodată. Îl chema Victor. Victor terminase Facultatea de Drept, și lucra la un Cabinet de Avocatură. Era și el tot în concediu, și acceptase propunerea prietenului său, fără ezitare. Avea nevoie să se rupă de lumea Bucureștului, să „evadeze” din cotidian, mai ales că de curând suferise o decepție în dragoste. Dar asta, Maria nu avea de unde să știe. Știa însă, că de cum i-a fost prezentat, din Gara de Nord, a simțit o văpaie în obraji și „fluturi în stomac”! Era o senzație ciudată, un amestec de emoție și admirație, ceva ce nu mai simțise niciodată pentru niciun băiat, și asta a speriat-o puțin. Dar nu a intimidat-o așa cum s-ar fi așteptat Din contră, i-a făcut chiar plăcere să ocupe în tren locul de lângă el, să lege conversații pe diferite teme, să glumească și să râdă împreună. Și au râs, au glumit și iar au râs. Ce altceva aveau să facă, până la Brașov? Atmosferă veselă, de tineri gălăgioși. Oricum nu aveau pe cine să deranjeze, deoarece ei ocupau întreg compartimentul.Orele trecură pe negândite și ei ajunseră la destinație. Coborâră în gară, Maria fiind ajutată evident, de Victor. Și cum, probabil vă și așteptați, mai tot timpul s-au aflat unul lângă celălalt. Până într-o seară, când, după o lungă plimbare, s-au aflat… unul în bratele celuilalt, contopiți într-un sărut. Dacă ea, l-a sărutat pe el, sau el a sărutat-o pe ea, n-o să știm niciodată! Însă, un lucru e cert. Atunci, în acea seară, a fost începutul unei frumoase povești de dragoste! Sărutul acela, timid la început, apoi lung și pasional, a pecetluit-o. Iar îngerul ei păzitor a binecuvântat-o! Ei, și cum ce este frumos se termină repede, zilele de vacanță s-au „gătat” iar ,,gașca”a trebuit să se întoarcă în București. Maria s-a despărțit de Victor în Gara de Nord, luându-și rămas bun încă din compartiment, deoarece era așteptată, la peron de scumpa familie Petrescu și nu se cădea momentan să se afișeze împreună. Bineînțeles, că urmau să se vadă cât de curând, stabiliseră deja următoarea întâlnire, peste câteva zile. Zile, care Mariei i se păruseră ani. Ca la orice tânără îndrăgostită, nu? Și într-adevăr, dragostea plutea în aer. Era, după cum bine știți o fire veselă, însă acum de când se întorsese de la munte, veselia era și mai mare. Petrecea mult mai mult timp în fața oglinzii, își alegea cu grijă hainele, pleca mai des în oraș, venea acasă din ce în ce mai târziu. Era clar, Maria intrase într-o nouă etapă a vieții ei. Era clar și firesc tot odată, avea douăzeci și cinci de ani, vârstă la care fetele din satul ei, erau deja căsătorite, la casa lor, cu câte unul sau doi copii. Dar….Maria nu era la țară. Nu prea avusese timp să se gândească la căsătorie, sau pur și simplu, nu-i sosise „ceasul și soarta”. Și cel sortit pentru ea, Victor… Victor Săndulescu.

-Ce nume frumos! Gândise ea atunci cănd i-a fost prezentat! Născut, crescut în București, provenea dintr-o familie de profesori universitari, renumiți. Locuia singur într-un apartament de curând cumpărat în centrul capitalei. Dar nu asta era important pentru Maria. Pentru ea, important era faptul că avea, cum ar fi zis bunica, cu cine ieși în lume! Era de o frumusețe aparte, adonisiană, șaten, cu ochi albaștri (înșelători oare?…avea să afle mai târziu), trup atletic, bine lucrat, avea atât de multe cunoștințe generale, încât credeai, stând de vorbă cu el, că e o întreagă Enciclopedie. Și-au povestit unul altuia viața, începând din copilărie, până în prezent. Cu mici omisiuni. De pildă, el a „uitat ,,sa-i spună despre relația pe care o încheiase, în primăvara acelui an. Ea, nu uitase, că nu putea uita, cât de mult îi lipsise tatăl în copilărie, dar nu avusese curaj sa-i spună din ce motiv plecase de acasă, nu considera potrivit momentul. Își închipuia cât de iubit a fost de tatăl său în copilărie, și mai apoi cât de mult se bucurase acesta de toate realizările lui Victor. Și cât de fericită a putut fi mama lui, mândră de familia ei. Și se întreba: oare o fi avut motiv să plângă vreodată? Ea credea, în mintea ei că nu. Dar avea să afle, că se înșelase.Ca în orice familie, și la ei existau unele dispute, neînțelegeri, erau și ei oameni. Ce să faci?… de multe ori, aparențele sunt înșelătoare! A ținut Maria neapărat să-l prezinte și familiei Petrescu, iar aceștia au fost cuceriți din primul moment. Și acest fapt i-a întărit convingerea că a făcut alegerea potrivită. Au căzut de comun acord să meargă și acasă, în sat, pentru a-l cunoaște bunicii și mama, că așa era firesc. Și firește că au mers, înainte ca Maria să înceapă noua stagiune. Avea spectacol după spectacol, se anunța o perioadă încărcată, era mai greu după aceea. Și primise roluri care o solicitau din greu…știa asta…nu mai era începătoare! Au fost așteptați cu mare nerăbdare, nu se mai văzuseră de ceva timp. Bunica pregătise toate mâncărurile preferate ale Mariei. Așa cum era de așteptat, Victor a fost „adoptat” imediat. Și el a trebuit să recunoască la un moment dat, a fost pe loc cucerit de familia aceasta minunată. După această vizită, a urmat una la părinții lui Victor, unde la rândul ei, tânăra s-a simțit minunat. Era în al nouălea cer! Se credea cea mai fericită și mai iubită femeie de pe pământ. Și în momentul acela, așa era. Tânărul o adora, nu avea ochi decât pentru ea. Simțea ceva ce nu mai simțise pentru nicio femeie până atunci. Ar fi dorit tare mult să-i propună să se mute împreună, dar tot amâna. Îi era teamă, să nu-l refuze și să strice o relație așa de frumoasă. Aștepta ca totul să vină de la sine.

*** La începutul stagiunii, Victor a făcut un abonament la teatru, fără știrea Mariei. A vrut sa-i facă o surpriză! Și mare a fost surpriza! Știa că o să fie în sală, dar Mariei nu i-a trecut nicicum prin minte unde avea să fie. A început reprezentația. Totul a decurs de minune, publicul a fost încântat, iar la final, când toți erau în picioare și s-au aprins luminile în sală, aceasta avu o tresărire puternică. În dreptul scaunului din mijloc de pe primul rând, se afla Victor. Ce coincidență! Cuprinsă de emoții, în timpul reverenței de final, inima parcă a încetat să-I mai bată. Îi era teamă, că în momentul când se va ridica, scaunul va fi gol. Dar nu s-a întâmplat asta! Era acolo, aplaudând și ovaționând iar inima ei a început din nou să bată. Așa de tare, încât Maria s-a îmbujorat toată, ca atunci când l-a văzut pentru prima oară. Și tot pentru prima oară, în noaptea aceea, s-a întâmplat ceea ce Victor dorea de mult timp. Poate și ea, în adâncul sufletului aștepta să vină acest moment. Însă, fată de la țară, crescută într-o familie evlavioasă, sub învățăturile Bibliei, respingea până și ideea de a se dărui cuiva, înaintea căsătoriei. Dar, în acea seară, „domnișoara de la oraș” luase locul timidei fete, care devenise mult mai încrezătoare în sine. Așadar, totul a venit ca ceva firesc, fără prea multe întrebări și răspunsuri! După spectacol, el a așteptat-o la ieșire, cu un buchet enorm de flori. Nu mai văzuse în viața ei un asemenea aranjament floral. Abia l-a putut zări printre multitudinea de frunze și petale, care mai de care mai colorate și mai frumos mirositoare. Era în al noulea cer! Se simțea răsfățată și culmea, îi făcea chiar mare plăcere. Tot acolo, o așteptau și soții Petrescu, cum o așteptaseră de altfel, toată stagiunea trecută. Merse la ei și-i îmbrățișă cu tot dragul. Acum se simți binecuvântată, și-i mulțumi în gând, lui Dumnezeu pentru tot ce îi oferea. Maria ezită o clipă, apoi le spuse, oarecum rușinată;

– Vă rog să mă iertați, dar astă seară am să merg cu Victor! Ne vedem! Iar aceștia au înțeles… cu siguranță ce v-a urma. Ea avea să înțeleagă în acea noapte, puțin mai târziu. S-au urcat în mașină și au pornit. La un moment dat, Maria a observat că merg în altă direcție față de cea cunoscută de ea către casă, dar nu a putut spune nimic. Inima ei îi spunea să tacă, să se lase în voia sorții, și așa făcu.Dar gândul îi fugi un moment către bunica. Oare ce va spune ea? Dar nu o interesă prea mult. La un moment dat, Victor a oprit mașina, în parcarea unui bloc modern, în centrul orașului. Nu mai fusese niciodată acolo, dar a înțeles, și din nou a tăcut. Privea spre el cu ochi de căprioară speriată. Oare? El, cu ochii lui albaștrii, pătrunzători, a privit-o adânc, până în străfundul sufletului, și a întrebat-o cu un zâmbet ușor șăgalnic în colțul gurii:

-Vii? iar ea, a răspuns afirmativ. Și se înroși toată! Dacă ar fi spus nu, în acele momente, ar fi avut convingerea că întreg universul știa că minte. Iar ea, fusese învățată ca nu trebuie să minți! Uitase ea din învățăturile biblice, dar nu chiar pe toate! De la mașină și până la ușa apartamentului, pentru Maria , noțiunea „spațiu- timp” nu a mai existat. Nu a văzut nimic în jurul ei, a avut impresia că a fost teleportată de la mașină la ușa apartamentului. Abia când aceasta a fost deschisă a realizat că se află într-un loc cu totul și cu totul diferit față de mediul în care trăise ea. Acasă la țară, atât în camera sa, cât și în celelalte camere ale casei, era imposibil să nu dai cu ochii de jucării. De toate felurile, pentru toate vârstele. Aici, la București la fel: domnul și doamna Doctor, aveau predilecție pentru jucăriile de pluș. Peste tot: pe canapea, pe fotolii, sus pe șifoniere, tronau fel de fel de animăluțe frumos colorate, mai mult sau mai puțin pufoase. Aveau până și un urs panda ,uriaș. Așa își închipuia ea că trebuie să arate o locuință! Pentru prima dată pătrundea în intimitatea locuinței unui bărbat. Iar emoțiile erau sporite de faptul că, acea locuință, era a lui Victor. Prima impresie a fost că acolo nu locuiește nimeni. Mobilată modern, numai cu strictul necesar, cu câteva covorașe minuscule aruncate pe podea, perdele ușoare de mătase, draperii finuțe de brocat, un televizor modern, un calculator care trona pe un birou în camera de lucru și….cam atât. A… și cărți! Foarte multe cărți. Mariei, la prima vedere, i se păruse mai degrabă un decor pentru o piesă de teatru. Probabil, deformație profesională! Nici nu gândea atunci, că foarte curând, acea locuință vă deveni noua ei casă. Casă asupra căreia Maria, avea să-și pună amprenta, transformând-o într-o locuință caldă și primitoare. Dar, Victor a avut grijă să o scoată din această stare, cu un sărut. Un sărut lung, pasional, altfel decât săruturile de până acum, iar ea, a rămas inertă în brațele lui. A simțit că plutește, că cineva o scapă de hainele care, la un moment dat deveniseră incomode, că o căldură plăcută îi invada trupul și creierul, că devenise o bucată de lut, lut cald, pe care un sculptor priceput îl modela cu mâinile goale! Mâini pricepute de altfel, mâini care parcă au făcut asta din totdeauna. Și nu se împotrivi. Și să fi voit, simțea că nu ar fi putut articula nici un cuvânt. Dar ea nu voia! Se lăsă frământată, modelată, finisată, adulată, și….într-un final, iubită. Și se transpuse, așa ca în rolurile pe care le jucase, în creația acelui sculptor imaginar, care încet, încet, cu răbdare și blândețe, o transformă în…femeie.

Flori Bungete