Ce vă vine în minte când auziți Costa Rica? Cum ne formăm impresiile asupra unei țări? În cazul republicii centroamericane o bună parte ține de ochii care privesc. Tindem să o vedem prin filtrul la ce se întâmplă în România. Pe vremea când aveam fotbal și mergeam la mondiale, Costa Rica era asociată cu fotbalul. Apoi a devenit un refugiu pentru „persecutații statului paralel”. Costa Rica, Costa Rica – Udrea și Alina Bica. Și mai târziu – destinație la modă. Câți IT-iști sau oameni „de succes” cunoașteți care (nu) au fost în Costa Rica? Mă rog, azi caut să răspund la întrebarea „cum e treaba în Costă Rica”? E iarna dintre anii 2021-2022 și e Covid. Mi-a luat două luni să mă hotărăsc unde merg. Tailanda, India, Tanzania, Tunisia au fost finalist, dar toate au picat din aceleași motive. Ori riscurile Covid, ori nu meritau efortul în sensul că sunt prea scumpe sau / și pustii.
La drum! Singura problemă la drumul de dus, de 11 mii de km, a fost partea de acasă pâna la aeroport. Întâi ne-au dat jos din trenul „direct” chiar înainte de București și ne-au pus să așteptăm altul. Apoi autobuzul vieții, 783, din Piata Victoriei până la aeroport a venit după o oră și jumătate de așteptat în stație la câteva grade minus. M-am încăpățânat să văd cât durează până vine. Cum e posibil ca cea mai importantă linie de autobuz urban din țară să fie așa de imprevizibilă? Biletul spre Costa Rica e din Madrid. Din cauza pandemiei sunt extrem de puține opțiuni de zbor. În plus e scump, adăugând Wizz-ul până la Madrid, totalul sare de o mie de euro. Zborul e cu Iberia doar pe hârtie. Când să urc în avion observ că pe avion scrie Level. Nu am avut bagaj inclus, loc a fost cam ca pe la Wizz și mâncarea ridicolă. Norocul a fost că mi-am luat apă, altfel făceam setea. Nici nu vindeau apă, nici nu prea am avut curaj să cer. Pe zona mea era o femeie extrem de suparată. Cu unul din vecinii de loc s-a certat, la altul i-a luat în mod agresiv centura și i-a închis-o când el uitase să o facă. Așa ceva nu am mai văzut decât o dată și atunci pe notoria United. Zborul e plin ochi, în majoritate francezi, nemți și Benelux sub 35 de ani.
Aterizăm în San Jose. La intrare nimeresc la o fată ofițer de migrație. Îmi ia pașaportul, verifică și pleacă, zicându-mi amabil să aștept. Am toate în regulă, neapărat trebuie bilet de întors, rezervare de camere pentru prima noapte și demonstrat că ai bani de cheltuit pe durata şederii. Aștept vreo zece minute gândindu-mă la reținerile din Mexic. Vine și mai pune câteva întrebări și pac – ștampila. Atât de obișnuit sunt cu treburile astea că nu am avut nici o emoție. Ieși din aeroport pe o ușă și te așteaptă o lume nouă. Dar până să iei contact cu lumea aceea trebuie să rezolvi niște probleme. Cap de listă – cum fac rost de coloni, moneda locală. Au două case de schimb la sosiri, dar la euro sunt comisioane enorme. Zic pas, caut un bancomat. După ceva bătaie de cap îl găsesc la plecari dar nu merge. Tot la plecări găsesc și altă casă de schimb unde rata e mult mai bună. Ies din incintă si când văd ce vreme e afară vreau o bere. E vreo trei dolari. Taxiul e aproape 40 de dolari până în centru la hotel, undeva între dublu și triplu per km față de Romania. Se conturează un profil de țară – e scump, turistul e vacă de muls.
În contrabalanță, vremea e perfectă. După frigul din țar am ieșit afară din aeroport la 26 de grade. Lumea e de treabă din primul minut, pe toți pe care i-am întrebat de casă de schimb, bancomat, autobuze sau destinație au fost extrem de prietenoși. Natura ireproșabilă, în depărtare se văd munții, orașul e fix la poalele lor. Nu e rău deloc ce văd.
Trafic considerabil, ajung în centru și o iau spre hotel. Plin de lume. Sunt niște străzi pietonale unde se adună tot orașul seara. Mă pun să mănânc la o taquerie simplă. Prețurile sunt triple față de țări similare. Intru la un supermarket să iau o apă. Una mare e vreo doi dolari și nici nu are doi litri. O ciocolată Milka vreo cinci dolari. Tac și sper să fie doar o excepție. Hotel și somn. A doua zi prin oraș. San Jose nu e mare lucru. Sistem grătar, multe magazine cu chinezării, animație mare în zona centrală. Zgomot omniprezent, magazinele au o boxă sau un nene cu un microfon care prezintă marfa și ofertele pe volum dat la maximum.
Plin ochi de restaurante de mâncare rapidă, atât cele clasice americane dar și locale, servind cu preponderență găini prăjite. Fac scurte vizite la puținele obiective gen catedrală, teatru și muzeu și gata de drum. În San Jose clar nu e mare lucru de vizitat. Mai mult de o zi nu e de stat. Un lucru e clar, e vârf de sezon, săptămâna de anul nou. Plin de turiști peste tot. Costa Rica e una din puținele țari care permit intrare fără test, carantină sau asigurare dacă ești vaccinat. Se pare că sute de mii de oameni am avut aceeași idee ca și mine, țara e plină ochi de turiști europeni și americani. Decid să încep cu o zonă mai puțin turistică până trece valul, apoi să merg în Panama și să revin în Costa Rica când se mai eliberează.
Aleg să merg în Valea Centrală într-o zonă numită Orosi. Citisem că are clima perfectă si că nu e foarte turistică. Costa Rica are o topografie inegalabilă. De fapt de aici vine o bună parte din atracția țarii. Un șir de munți care ajung până la 3800 de metri paralel cu cele două oceane. Lățimea țării și implicit distanța dintre oceane e de 150-200 km. E ca și cum ai avea lanțul carpatic mărginit de două oceane – pe la Brașov ar fi Atlanticul și pe la Ploiești Pacificul. Carpații ar fi cu 1000 și ceva de metri mai înalți. Sus la munte e rece, jos vreme tropicală, cald tot anul. Precipitații sunt destule, în consecință fauna și flora sunt extrem de variate.
Distanța din capitală până la Orosi se poate acoperi într-o oră cu mașina sau în două cu autobuzul. Mașină de închiriat se găsește, dar prețurile sunt astronomice. Am luat autobuzul și după ce am trecut de un orășel numit Paradiso am intrat în zona văii. Paradiso – pe bună dreptate. Totul perfect – terenul, vremea, calitatea aerului, râurile si lacul din fundul văii, vegetația, izvoarele termale. Datorită vremii care stă între 20 și 30 de grade tot anul și a umidității moderate se cultivă tot felul de fructe și legume. Produse proaspete și relativ bune peste tot. Bune în sensul de ingrediente că varietatea și imaginația culinară lipsesc cu desăvârșire.
Mă instalez la pensiune și decid să merg la niște izvoare termale situate pe terenul unei ferme la marginea orașului. Vreo cinci km și transport mai deloc. Ferma e enormă, se cultivă cafea și au și animale domestice pentru turiști. Izvoarele sunt calde și bine amenajate, dar prețul este astronomic, 45 de dolari pe o jumătate de zi. Izvoare mai bine amenajate în Turcia sau la Felix în complex bun și de fițe costau mai puțin de un sfert față de aici. Și asta nu e mult pentu Costa Rica, în zona turistică mai spre nord, sunt resorturi care au tarif de circa 100 de dolari în sezon. La termalele mai sus menționate aveau și hotel, costa camera normală 1145 de dolari pe noapte în perioada de după anul nou. Subliniez, camera normală nu cine știe ce „penthouse”, nici macăr de acela balcanic.
Prețurile acestea poate vi se par neverosimile. Și mie, dar asta e Costa Rica. Pe de o parte e o țară la modă, instagramabilă. Pe de altă parte, au un marketing pe turism extrem de bun și eficient, top mondial. În contextul Covid – e una din puținele țări turistice care nu cere teste. Țara trăiește din turism și a fost un an închisă, e sete mare de bani. Scumpă este de ani buni, dar acum e o furtună perfectă, pregătiți rezerve. Tot în zonă acesta este și un râu care se situează printre primele în lume la rafting. Am luat alte două autobuze și am ajuns la Turrialba, orășelul de unde se organizează ieșirile pe râu. De ales a fost ușor, toată lumea oferă cam aceeași treabă. De la hotel până la punctul de pornire mergem vreo oră printr-o zonă extrem de frumoasă, dealuri și ferme. Prețul este 75 de dolari plus 10 pentru poze. Pe apă stăm aproape patru ore, a meritat efortul chiar dacă și aici prețul e exagerat.
Râul se scurge din lanțul de munți din centru spre Atlantic. La fel am luat-o și eu cu autobuzul după rafting, de la munte spre Atlantic. Destinația e un oraș port numit Puerto Limon. Ajung la Limon și mi se confirmă ce citisem, aici e altă lume. Majoritatea populației este afro-costaricană, descendenți ai muncitorilor aduși din Jamaica și Barbados să lucreze la construirea de căi ferate și porturi.
Orașul e cam dărăpănat, dar lumea e de treabă și aici. Se zice că este cea mai periculoasă zonă din Costa Rica, dar nu mi s-a părut să treacă de limita rezonabilului. Decid să rămân o noapte, mă atrage, seamănă prea tare cu Cuba sau cu un oraș din anii 60-70. Turiști nu sunt de loc cu excepția celor care vin pentru câteva ore cu vasele de croazieră.
După Limon o iau pe coastă în jos spre Panama. Decid să stau două zile într-o zonă de mare, Cahuita. Cahuita și încă un oraș numit Puerto Viejo sunt atracțiile din jumătatea sudică a coastei caraibiene. Cahuita nu e mare lucru, dar are plaje. E foarte cald și umed, prețurile sunt mari, dar asta e.
Lângă Cahiuta se află o rezervație naturală pe malul mării. Practic o pădure tropicală cu o potecă de vreo zece kilometri. Culmea este că e gratis, prima și ultima dată când un obiectiv de orice fel a fost fără intrare în Costa Rica. Natura, marea sunt de prima clasă. În plus, în rezervația asta am văzut mai multe animale ca în alte parcuri mult mai cunoscute pentru prezența animalelor.
De aici iau un alt autobuz și după două ore și ceva sunt în Panama. Am facut cunoștință cu Costa Rica și am sentimente ambivalente. Sunt încântat de natură și mai ales de lume, dar complet dezumflat de treaba cu turismul dus la extrem și prețurile astronomice.
Răzvan Vulpea Călătoare
