Mașini ca în Cuba…da și nu. Da, parcul auto al Cubei este unic. Nici o țară nu este pe aproape. Nu, nu este chiar așa cum apare în poze. Zecile de mașini decapotabile lustruite, nu sunt normă, sunt niște taxiuri turistice în centrul Havanei. Mașinile în Cuba se împart în: pre 1959, din estul comunist și moderne. Tot ce este dinainte de 1959, se cheamă „maquina”. O Lada sau un Peugeot 206 este un „carro”, niciodată o maquina. Sunt multe maquina, aș zice cam jumătate din totalul autovehiculelor.
În anul 1959, a fost oprit importul de mașini pentru particulari. Cine a avut, a rămas cu ea. O perioadă nu s-au putut vinde sau cumpăra mașini deloc, nici măcar de la cei care au rămas cu ele de pe vremuri. Mici excepții au existat, îmi explica un fost căpitan de vas devenit șofer. Sportivii cu medalii olimpice, cubanezii care munceau afară pentru guvern, primeau sau își aduceau mașini pentru uzul propriu. Cazul cel mai frecvent era al doctorului care pleca (și încă pleacă) în Africa sau Venezuela, și primea permis de a avea o mașină. A se înțelege clar, doctorul pleca/pleacă să muncească afară ca angajat al statului cubanez, nu de capul lui. Statul încasează banii în țara în care muncește doctorul, și apoi îi plătește salariul, iar din cele 4-500 dolari plătiți de Venezuela, doctorul primește în jur de 100. Din banii aceia, odată reîntors în Cuba, doctoral își lua mașina cu pricina, pe care i-o vindea tot statul cubanez. Mașină la mâna a doua, fostă mașină de lucru a unui birocrat, preț special, fără taxe, în jur de 5000 de dolari, care în general este o Lada, sau mai nou ceva chinezesc. În anul 2011 s-a legalizat vânzarea de mașini uzate între particulari. În 2014 au început să se importe mașini pentru populație. Problema este că taxele sunt enorme. Un Peugeot 206 nou, costă 90 000 dolari, dintre care 10 000 plătiți de statul cubanez pe mașină în Franța, iar 80 000 în taxe. Salariul unui doctor este de 45 dolari pe lună. Acum faceți socoteala… Mașinile chinezești sunt ceva mai ieftine și foarte populare. Pe străzile Havanei sunt, procentual, cu mult mai multe mașini chinezești decât pe străzile Shanghaiului. Nicăieri în Cuba nu am văzut un dealer de mașini, chiar nu știu cum și pe unde le vând.
Un Chrysler din 1954 care a trebuit refăcut complet și vopsit, l-a costat pe om 12 000 euro. Asta doar mașina, partea frumoasă a început după. Când cumperi o mașină în Cuba, o duci la dezmembrat. Acolo i se segmentează motorul, refac transmisia, curăță de rugină, „antifonează”, vopsesc, etc. Care ați apucat vremea lui Ceaușescu probabil vă amintiți că așa se făcea și cu autoturismele Dacia. O fac nouă încă o dată. Mai toate au motoare moderne pe ele, în special de Hyundai. Am văzut și Aro și Cadillac cu același model de motor de Hyundai.
Majoritatea mașinilor particulare sunt folosite ca taxi, care în Cuba sunt de două feluri. Pe rută, adică se învârt într-o zonă, și cele universale, adică taxiuri cum le știm noi. Primele sunt doar mașini „pre 1959”, adică maquinas. Taxiul pe rută este un mic autobuz, care ia și opt clienți diferiți în același timp, care se întâmplă să meargă în aceeași direcție generală. Sunt așezați doi în față, trei în spate și încă trei, spate – spate pe o băncuță aflată practic în portbagaj. Prețul este de 5-10 pesos vechi, adică 1-2 lei. Cele normale sunt foarte scumpe și folosite de turiști. Pentru un cubanez, o cursă medie reprezintă salariul pe o săptămână.
Mașini din blocul de est, anii 80-90. Lada este majoritară, de departe. Apoi Moskvitch, Fiat polonez micuțe, câte o Skoda. Poliția, armata, tot ce reprezintă adminstrație au Lada. Mașina Lada este o lume aparte, adaptată în zeci de feluri.
Mașini „post 2000”. Mai toate sunt ale statului, fiind mașini de închiriat, ale hotelurilor, foarte multe dintre ele sunt chinezești și coreene. Din Europa, ajung Peugeot și Renault. Când vezi un Peugeot 206, știi sigur că ori este activistă de partid, ori perechea de canadieni pensionari căutând „the real Cuba“. În ceea ce privesc persoanele particulare care să dețină o mașină „post 2000”, aceștia sunt aproape inexistenți.
La general vorbind, sunt foarte puține mașini în Cuba. Oriunde te duci, ai loc de parcare disponibil pe stradă, iar parcare cu plată nu am văzut. Pe la țară, traversezi localitatea și poate vezi sporadic o Lada. Paradoxal, poluarea este enormă. Cum am mers în Cuba atât pe bicicletă, am simțit-o la maximum. Pe viitor, cap de listă dacă mai vin aici, este masca de pus pe nas ca japonezii. Mașinile vechi scot fum ca la furnal. Nu există norme de poluare și benzina este foarte proastă.
Mașinile vechi și magazinele goale, te frapează mai mult ca orice. Cu vehiculele, scandalul a început imediat după revoluție, când au plasat o comandă de 450 de autobuze în Anglia și ordinul le-a fost anulat la cererea SUA. Orice piesă mai importantă s-ar fi stricat, lăsa vehiculul inutilizabil. Multe piese le-au făcut ei, altele le-au adaptat. Motorul de Hyundai se găsește pe cel puțin 30 de modele ale altor mărci. Nu e surpriză să-ți spună unul că are motor de Hyundai, cutie de viteze de Toyota și osii de nu mai știu ce pe Chevroletul lui. Dacă sunt mândri de ceva, este capacitatea de a găsi soluții. „Hay que inventar”, expresia asta am auzit-o de nenumărate ori. Prin sistemul acesta, în Cuba au rămas mărci moarte de mult în restul lumii. Când citești anunțurile și vezi că se caută o oglindă de DeSoto sau o grilă de Packard sau Studebacker, ai și mai tare impresia că nu mai ești în lumea pe care o știai.
Ai mașină, ai sursă de venit. Oriunde te duci, vezi cubanezi cu mâna pe sus. La marginea orașelor se strâng grupuri care așteaptă o ocazie. Există un sistem care obligă orice mașină a statului să ia lumea la ocazie. Dacă șoferul de camion are cursa din Santiago în Havana, pe drum cabina trebuie să fie plină tot timpul. La ieșirea din oraș există un angajat al statului, el amarillo, galbenul, numit așa după uniforma pe care o poartă, care oprește mașinile și le bagă oameni. Se dau și bilete, plătești pe loc, iar banii merg la stat, nu la șofer.
Altă treabă care este surprinzatoare, o reprezintă sistemul de taxi cu mașina închiriată. Adică, un cubanez închiriază mașini de la agențiile care deservesc turiștii și angajează șoferi și le pun în regim de taxi.. De închiriat este scump, între 70-100 euro pe zi, dar având în vedere că iau 25-30 de euro pe persoană pe o cursă Trinidad-Havana, poate fi foarte rentabil. Adică, 2-3 persoane la dus, 2-3 la întors, asta înseamnă profit zilnic cât un salariu mediu lunar. Bineînțeles că nu oricine poate face asta, îți trebuie și aici cunoștințe și relații.
După o lună în Cuba, am început să văd mașina altfel. Suprasaturația de mașini din Europa, mă făcuse să nu mai vreau să văd și să aud de mașini. În Cuba, după trenurile și autobuzele locale, abia așteptam să mă urc în mașină, fie ea și un Geely chinezesc.
Răzvan Vulpea Călătoare
