You are currently viewing JURNAL DE CĂLĂTORIE: Etiopia de zi cu zi – cuvântul cheie: sărăcia (Partea a II-a)

JURNAL DE CĂLĂTORIE: Etiopia de zi cu zi – cuvântul cheie: sărăcia (Partea a II-a)

  • Post category:general

Nu mai aveam răbdare să pornim spre Etiopia adevărată, spre sate. Camionul a făcut o întoarcere de 180° în fața hotelului și-a început să urce o pantă. Și panta a fost mai mereu în următoarele trei săptămâni și ceva. Etiopia este cea mai muntoasă țară în care am fost în afară de Nepal. Nu cine știe ce munți cu vârfuri înzăpezite sau abrupți. Munți tipic etiopieni – deșertici, uscați, dar omniprezenți. Am mers vreo trei ore pe teren aproape normal, sate pe marginea drumului, lume multă prin ele. Dintr-o dată am ajuns din nou la marginea unui hău. Drept în față, șoseaua devine exact ca pe Transfăgărășan, coborâre abruptă și curbe. Valea Marelui Rift, perete în jos, râu, perete în partea cealaltă. Arată exact ca Marele Canion. Daca pasărea zboară în câteva minute de pe un mal pe altul, în schimb, nouă ne-a luat cinci ore cu camionul. Peisaj natural extraordinar, valea în sine este un obiectiv de vizitat.

Aici a început una dintre caracteristicile definitorii ale Etiopiei să se arate: saracia lucie. Sărăcie era și în Addis Abeba, dar aici e altceva. Sărăcia rurală, lumea începe să aibă haine mai proaste, destui desculți pe șosea și pe câmp. Casele „de 200 de dolari”, cum îmi explica mai târziu un etiopian. Au o singură cameră, patru pari bătuți în pământ, îngrădite cu niște nuiele, lipite cu lut. Ferestre de sticlă la țară nu are mai nimeni, nici oamenii, nici primăria, nici școala. În afara satelor mai mari, „cu bancă”, cum zic etiopienii, rar am văzut o fereastră normală. Toată lumea are niște table în loc de geam, de asemenea ușile sunt de tablă. La acoperișuri – care se pare că e mai înstărit, are de tablă, care nu, de paie.

Seara am ajuns în Debre Markos, un orășel nod de transporturi, mediu ca populație. Aici am să încep o listă cu lucruri deosebite specifice Etiopiei. Numărul unu pe listă: lustruitul pantofilor. La început am crezut că este doar în Addis Abeba, că lumea de la capitală este mai pretențioasă, dar m-am înșelat. În fiecare sat prin care am trecut, am văzut câteva zeci de lustragii. Un mini magazin de 5 metri pătrați, 3-4 baruri și 10-20 de lustragii, cam asta este media. În Addis Abeba nu mai povestesc, în centrul orașului, să zic cum ar veni de la Unirii până la Universitate în București, lustragiii erau de ordinul sutelor. „Femeia se uită prima dată la pantofi și apoi la mașină”, a fost cea mai plauzibilă explicație pe care am primit-o de la un localnic.

Obsesia cu pantofii lustruiți. Băiatul nu avea mai mult de 4 ani, dar făcea scandal că trebuie să aibă ghetuțele curățate.

A doua chestie pe listă: iarba prin localuri. Să fiu mai clar – podeaua putea să fie din gresie, de ciment, de lemn, dar aici,  peste tot era plină cu iarbă. O iarbă anume, estetică, înaltă, dreaptă. Nu oricine o vinde – există o branșă de oameni care se ocupă cu comerțul cu iarba respectivă. Explicația a fost destul de logică din nou, iarba ajută să nu facă lumea mizerie pe jos. Cum Etiopia este puțin asfaltată, lumea vine cu praf și noroi pe picioare. La ora închiderii se aruncă iarba afară și este curat pe jos în local, în taxi sau pe unde o mai pun.

Baruri multe, magazine nu prea. Vrând să cumpăr o sticlă de apă, am căutat minute bune în centru. Seara, oamenii se pun cu o rogojină și o lanternă pe marginea străzii și vând ceva. Ciorapi, tricouri, oale, etc. – totul din China plus vegetale, portocale și banane din Etiopia – produse în spatele casei de localnici. În Etiopia nu prea există producție în ferme industriale… De fapt, Țara nu are industrie mai deloc, rar vezi ceva fabricat în Etiopia. În afară de bere și cafea, practic nu mă pot gândi la ceva, de fapt sunt singurele produse care se găsesc ușor și oriunde. Multe lucruri se fac la scară foarte mică, cu tehnologie de acum nu știu câți ani. Se produce în ateliere artizanale și se repară absolut orice.

Salvarea a fost că am ajuns la Bahir Dar, al doilea oraș ca mărime al țării și de departe cel mai „trăibil”. Situat pe malul unui lac enorm (lacul Tana) și aproape de izvoarele Nilului, Bahir Dar este totuși altă treabă. Liniște, verdeață, trafic mai puțin, aer respirabil, restaurante cu meniuri normale, baruri excelente … Parcă eram la Cluj, toată lumea îți spune că nu vor să audă de Addis Abeba, că ei sunt altceva și că se simt invadați. Oamenii se mută din toată Etiopia să trăiască aici, inclusiv din Addis Abeba. Un lucru este clar: Bahir Dar are baruri și bere de prima clasă. În fiecare bar de pe strada barurilor, în fiecare seară e muzică live, improvizație și teatru popular. Intri în bar, te pui la masă și vine unul cu o vioară etiopiană și se apucă să facă versuri și o melodie pe seama ta… Mult nu am înțeles, dar e clar că se referea la cantitățile de alcool consumate de „farangi”, adică de străini.

În contrast cu distracția de la baruri, Bahir Dar este un oraș cu semnificație religioasă foarte puternică. Pe o insulă pe lac se găsesc niște mănăstiri vechi și faimoase și lumea vine să facă pelerinaje. Mii de pelerini vin în autobuze dărăpănate, mulți bătrâni, majoritatea dormind prin curtea bisericilor. Obsesia cu religia este caracteristica numărul UNU a Etiopiei, care depășește și sărăcia și identitatea specială. Etiopia este cea mai religioasă țară în care am fost, mai ceva ca orice țară musulmană, mai mult decât credeam că se poate… După vreo trei zile în oraș am luat-o spre Lalibela pe un drum lăturalnic care taie direct inima Etiopiei. Regiune mai săracă decât aceasta eu nu am mai văzut nicăieri în lume. Sat după sat, mai toată lumea desculță, mulți sunt îmbrăcați în cârpe, că haine nu se mai puteu numi. Casele de pământ și din ce în ce mai mici, familii de 10 persoane într-o casă cu o cameră. Pe marginea drumului toată lumea se duce undeva, bărbații cu niște bețe enorme, femeile cu plase și coșuri. Am înțeles că bărbații mergeau la lucru cu ziua pe dealurile din jur. Femeile spre piață, unele cu un coș de bălegar uscat să-l vândă drept combustibil, altele cu câte o găină sau cu câteva oua. „10 km până la piață să vinzi 10 ouă”, îmi explica un băiat de la o benzinărie.

Lumea știe Etiopia din cauza foametelor din anii ’70 și ’80… Michael Jackson și toate vedetele lumii anglofone cântând „We are the world”… Sărăcia în Etiopia nu este ca prin alte părți. E sărăcie care tinde spre zero, absolută… Tot sunt întrebat dacă e mai rău ca în India sau alte țări în care am fost în Africa. Răspunsul este clar, față de India este mult mai rău. Indianul poate scăpa de sărăcie, învață bine la școala de stat și ajunge cineva, se angajează la o fabrică și are un salariu cât de cât, are companiile indiene multinaționale unde mai are o șansă. În schimb, în Etiopia oportunitatea este aproape zero. Sistemul educațional este slab și distrus de biserică (analfabetismul la cote incredibile), companii și producție pur și simplu nu prea există. Etiopia nu este ca alte țări africane, pământul este prost, puțin fertil în general. Ieșire la mare nu mai au, antreprenori nu sunt din fire. Este un scenariu negativ aproape perfect. Ajutoarele de la țările bogate nu fac prea mare diferență, nu este ușor să ajuți 100 de milioane de oameni…

Revenind la drum, de mâncare nici vorbă în zona asta, birturile au doar bere, în magazine doar chestii de bază, circa 20 de produse în medie. Singurul lucru din magazine pe care l-am cumpărat au fost niște arahide care costa 15 bani românești punga… Cu alte cuvinte, am cam făcut foamea, prima zi de foame în Etiopia. Până în Lalibela au mai urmat niște munți imposibili, drumuri de ți se făcea rău doar dacă te uitai pe fereastră. Mi s-a luat cheful de tot, nu am nici o notiță din zona aia. Știu doar că erau mulți chinezi cu utilaje mari lucrând la drumuri.

În cele din urmă, am ajuns la Lalibela. Altă treabă aici, este practic un sat cu ulițe de pământ, dar care are turism și implicit hoteluri, restaurante, magazine și mai toate lucrurile de bază necesare.

 

Răzvan Vulpea călătoare