Etiopia are mai toate problemele pe care le poate avea o societate. Calitatea terenului e una din cele majore. Sec este cuvântul care definește. Munții de piatră seacă predomină. Nilul își are parte din izvoare în Etiopia, dar verdeață e doar pe lângă maluri. În sud sunt zone verzi, dar procentual e puțin.
Maximul este este nord-est, depresiunea deșertică Danakil. Drumul spre Djibouti traversează deșertul. Șoseaua este incredibil de bună pentru Etiopia, nouă, asfalt perfect. E unica arteră care leagă comercial 120 de milioane de oameni de restul lumii. Țara nu mai are ieșire la mare. Odată cu căderea comunismului, fosta provincie Eritreea a devenit stat și a luat tot litoralul de la Marea Roșie. Etiopia a ajuns în situația halucinantă de acum, țară de peste 100 de milioane de oameni fără ieșire la mare, fără port. Și asta în contextul în care nu are alta ieșire bună spre lume pe altundeva. Tot ce importă și exportă trece prin portul Djibouti, iar prețul crește din cauza taxelor și a drumului lung. Principalul acționar la port este un fond de investiții al guvernului din Dubai. Cum observă cineva din grup – „de fiecare dată când un etiopian își cumpără o cămașă sau un chibrit, emirul face un bănuț”. Capitalismul la maximum, transfer direct de la cei mai săraci la cei mai bogați. Dacă Djibouti închide granița, Etiopia este paralizată. Guvernul etiopian face eforturi și investește într-un port din Somalia, lumea de rând se plânge de situație și de costul adăugat. Nostalgicii comunismului subliniază că democrația i-a adus aici, înainte aveau mii de km litoral și porturi. Șiruri enorme de camioane încărcate cu tot ce îți poți imagina vin dinspre est. În sens invers, aceleași camioane merg mai mult goale. Balanța comercială o poate ghici și un copil de 5 ani. Aici e altă Etiopie. Lume mai puțină, majoritar musulmană, limbi diferite. Deșert pur, cu cât avansăm, cu atât terenul este mai prost.
Ne îndreptăm spre vulcanul Erta Ale. Momentan e între cele mai dificile locuri de accesat de pe pământ (polii și alte chestii similare neintrând la socoteală). Distanța față de zonele cu infrastructură, terenul, vremea și răpirile sunt principalele probleme. Accesul se face din Mekele, un oraș de vreo 250 000 de oamenii. Șase ore de condus pe șoseaua bună spre Djibouti și trei ore peste deșert. Nu zic prin deșert pentru că nu este mereu drum. În prima parte sunt niște dâre, în a doua nimic. Efectiv o iei peste bolovanii de lavă. Nisip unde te poți afunda și apoi lava, ai impresia că nici tancul nu poate merge pe acolo. Singurele mașini care se încumetă sunt Toyota Land Cruiser, adevăratele TLC clasice, nu varianta castrată de o vedem prin orașe. În mod normal, excursii nu ar trebui sa se organizeze. Normal că nimeni nu ar distruge mașinile pe aici, nimeni nu s-ar risca să aibă turisti răpiți sau căzuți în crater. Dar, totuși, treaba este că o excursie costă cam echivalentul a 6-7 salarii etiopiene. Riscul pe care și-l asumă este direct proporțional.
Căldura pe timpul zilei este sufocantă, trece de 40 de grade. Umbra aproape imposibil de găsit, peste tot deșert pur. Este cea mai aridă zonă locuită a pământului, temperatura medie anuală fiind de 34 Celsius. (În comparație, Bucureștiul are media anuală pe la 12 Celsius). Lumea totuși trăiește aici. Nomazii Afar își pun corturile formând mici așezări. La prima vedere, nu pare a fi rațional, în jurul nostru putem vedea pe o rază de zeci de km și nu există nici un fir de iarbă. Afarii – musulmani, băștinași ai zonei, sunt văzuți de restul Etiopiei ca parte a unei clase inferioare, semi sălbatici. Atât din cauza că sunt nomazi, cât și pentru că nu sunt creștin ortodocși. Averea lor constă în capre, oi și cămile. Spun capre și oi din lipsa de capacitate de exprimare. De multe ori sunt un amestec.
Afarii se mută la fiecare câteva luni cu case cu tot în altă parte încercând să profite de extrem de puțina vegetație. Câteodată sunt protagoniștii unor episoade parcă ireale. Mergi 25 de km prin deșert, nu o plantă, nu șosea, nu urmă de ființă sau animal și deodată îți apare un afar sau doi parcă din pământ ieșiți. De sărăcie și lipsuri nu mai zic, la condiții de viață numai prin sub-sahariană mai există așa.
Planul este simplu, odată ce am terminat drumul cu mașinile. La o primă campare, ne lăsăm lucrurile care nu sunt de bază și pornim la drum pe jos. Plecarea la căderea întunericului, de mers vreo 4 ore prin deșert noaptea. Ziua este prea cald să mergem. Urcăm vulcanul și dormim sub cerul liber undeva pe marginea craterului. O surpriză este numărul mare de gărzi înarmate pe care le avem. De asemenea, vârsta lor, unii nu cred că au 18 ani și poartă pe umăr AK-uri încărcate. În zonă, operează rebeli ai unei grupări care dorește formarea unei republici indepentente a etniei Afar. Cu o săptămână înainte, în încercarea de a răpi câțiva străini, rebelii au omorât un turist chiar în camparea unde am început noi.
Drumul nu este greu, poteca bună, temperatura perfectă. Luna plină ajută, urcarea este o plăcere. La un km de Vulcan, deja începe să miroasă a sulf și să se vadă lumini roșii. Ajunși pe buza craterului, specatacolul este ireal. Experiență de gradul 1 mondial, imposibil de descris. La 10 cm de unde stau, se deschide abisul, ai căzut te duci câteva sute de metri prin aer și aterizezi fix în flăcări și lavă. Zgomotul, fumul sulfuros, luminile fac o atmosferă incredibilă. Zici că este furtună afară, iar când se rupe câte o bucată și pică în foc, nici nu ne mai auzim vorbind. De așa zisa siguranță, nici vorbă, fiecare umblă pe unde vrea, unii stau cu parte a corpului suspendata peste buza hăului încercând să facă poze. Nu m-ar mira să aflu că a căzut vreunul, nu cred să țină cineva statistici pe aici.
Camparea constă în niște saltele pe pământ sub cerul liber. Suntem la 500 de metri de crater, e zgomot, lumină roșie, unii nu reușesc să doarmă. Mi-e greu să găsesc în memorie o noapte mai interesantă petrecută sub cerul liber. A doua zi, coborâm la camparea de bază, din nou peste deșert și ne pornim spre Dallol. Dallol este altă zonă din același desert Danakil. Activitate vulcanică este și aici, dar subterană, nu vulcani vizibili. A fost odată un Vulcan, dar a colapsat. Ne aflăm mult sub nivelul mării, circa 116 m în medie. Minerale ies din pământ și în contact cu oxigenul capătă sute de culori dând impresia de altă planetă.
Tot aici există o zonă unde se exploatează sare la suprafață. Aproape toată sarea țării pentru 100 și ceva de milioane de oameni vine de aici. Exploatarea se face în cel mai rudimentar mod, cu târnăcoape și pârghii. Sarea este încărcată pe trenuri de cămile și transportată pentru a fi distribuită.
Căldura de 40 de grade și lipsa oricărei infrastructuri, face munca deosebit de grea. Tribul Afar are monopol pe exploatare, dar de multe ori se iscă și conflicte, diferite facțiunii încercând să exploateze și ele. O cărămidă standard de sare costă 5-7 birr aici, dar ajunge la circa 15-20 de birr după ce este transportată cu cămilele până la centrul de distribuție. (1 euro=32 birr). Se pot câștiga ceva bani ca miner, circa 70-100 euro de dolari pe lună, dar munca este extrem de grea și dăunătoare sănătății. În comparație, un profesor câștigă cam la jumatate, iar un șofer, o meserie extrem de dorită în Etiopia, cam tot cât un miner. (Problema cu șoferia este că pentru a obține permisul de conducere, trebuie să știi să scrii – și jumătate din etiopieni nu știu – și ca școală costă enorm, circa 600 -700 euro).
Danakil a depășit așteptările cu mult. Vulcanul însuși este de prima clasă mondială, nu știu loc unde să te poți uita la un vulcan activ de pe buza craterului. Experiență extraordinară – de la distanțele față de civilizație, la triburile Afar care parcă sunt din altă eră, la cromatica din Dallol – totul unic și impresionant. Excursia de trei zile costă 300 și ceva de dolari. Mekele este locul cel mai bun loc unde să o cumpărați, nu din Addis Abeba, nu online.
Răzvan Vulpea călătoare
