În încercarea mea de a face înconjurul lumii pe bicicletă am ajuns în Caucaz. Ultimul segment făcut înainte de pandemie a fost Krasnodar, Rusia – Tbilisi, Georgia. A trecut pandemia, a venit vara și am decis să iau drumul fix de unde l-am lăsat, din centrul vechi al capitalei georgiene.

Zboruri din România spre Georgia nu mai sunt. Am mers prin Turcia că oricum aveam treabă la Istanbul. Am luat un autobuz pe care scria „Tiflis” şi am pornit direct spre est. Autobuzul a făcut 27 de ore, dar a fost confortabil și la preț bun. O mențiune asupra Turciei – a rămas aceeași țară normală și sigură. Sfătuit de un prieten kurd am parcat mașina pe stradă în fața unei autogări din Istanbul. M-am întors după o lună și era neatinsă. Din Turcia nu am văzut cine ştie ce, am mers mai mult noaptea. Odată ce ne-am apropiat de Georgia s-a făcut ziuă și peisajul a devenit dramatic – munți enormi apropiați de mare. Georgia are natură extraordinară și se vede chiar și înainte de a intra în țară.

Intrarea în Georgia este problematică. Vameșii gruzini au rămas, în mare, o catastrofă umană și profesională. De patru ori am intrat în Georgia și de patru ori am avut experiențe negative.  Dialogul purtat cu fetișcana ofițer în engleza ei de baltă a fost halucinant. Nu vreau să intru în detalii, dar expun un singur exemplu: a insistat vreo câteva minute bune să-i spun unde o să lucrez la negru în Georgia. (Mi s-a mai întamplat așa la o intrare în Serbia, tot o domnișoară vameș mi-a cerut sa îi deschid sacii laterali de pe bicicletă să vadă dacă am scule, credea că merg la lucru). I-am explicat că nu am ajuns ca nație să ne ducem (pe bicicletă atâtea mii de km) să muncim în Georgia. Mi-a stat în vârful limbii să-i zic că vreau să mă angajez hingher, că altă oportunitate nu văd. Atâta tupeu și rea-voinţă demult nu am mai văzut la o vamă. (Apropo, am mai auzit de la alții de probleme la granițele gruzine, oare MAE care trimite avioane să „salveze sechestrați”, nu e în stare să facă ceva și pe tema aceasta?).

Am văzut ceva din Batumi (kitsch total) și am ajuns la Tbilisi. Tbilisi mi-a reamintit că e la poalele Caucazului. De la o zi călduroasă de vară am trecut în câteva ore la ploaie și frig de parcă era noiembrie pe la noi. A trebuit să stau o zi în plus să treacă ploaia. Orașul e ca întotdeauna – pestriț, fițos, rural, crud dar în același timp interesant și confortabil și cu mâncare excelentă. Georgienii – neschimbați, cu țigara într-o mână și cafeaua în alta, jucând table și cărți prin fiecare parc…

Singura experiență notabilă în aproape două zile petrecute în Tbilisi au fost băile termale sulfuroase. Sunt fix în centru pe malul râului. Din vreo opt locații doar una e clasică, unde te poți duce la bazinele comune. Restul e pe un sistem de camere private. E spiritul timpurilor, totul pe modul „privat”. Bineînțeles că băile au mai nou și nume care emană a lux balcano – caucazian și prețurile pe măsură, câteva zeci de euro pe oră. Eu m-am dus la comun și am fost mulțumit, recomand băile la maximum. (Şi orașul îl recomand pentru cei care nu au fost, eu am fost de prea multe ori și poate de aceea relatarea nu e chiar pozitivă). Ploaia s-a oprit si am plecat la drum. Prima pedală din al nouălea segment din traversarea lumii. Este un segment dificil, începe la Tbilisi și ar trebui să se termine în Iran la Tabriz traversând sudul Georgiei, Armenia și nordul Iranului. Am dat o tură prin centru reluând drumul fix de unde l-am lăsat înainte sa înceapă pandemia covid. Bulevardul principal al orașului era în procesul de a fi reasfaltat. O parte din el sufocat de traficul sugrumat și cu mașinile claxonând cum numai prin anumite țări vezi. Cealaltă parte e acoperită cu pământ unde decopertaseră, cu copii jucându-se pe unde fusese carosabil și bunici plimbându-se într-o linişte deplină. Câtă diferență face lipsa mașinilor pentru un oraş …

Am ieșit din oraș și am trecut prin cea mai ciudată localitate pe care am văzut-o până acum din spațiul extins european. Nu zic Europa fiindcă Georgia nu cred că poate fi considerată Europa. La noi vezi câteodată câte o casă sau chiar și o biserică, cum e cea aurită de pe DN 1 după Ploiești, construite în mijlocul unui câmp, fără nicio noimă, departe de orice alt sat sau oraș. Aici, vreo cinci blocuri în mijlocul câmpului. Dărăpănate la maximum, cu balcoanele închise mai urât ca oriunde în Caucaz (care Caucaz e de departe campion mondial la balcoane mutilate). În fața blocurilor câteva maşini bombardate de parcă erau de la dezmembrări, parcate în noroi. Lângă blocurile alea câteva grajduri și cotețe de găini. Oamenii stau la bloc, dar lângă țin vaci, oi, cai și păsăret. Blocuri urâte, puse ca nuca în perete în mijlocul câmpului mai vezi. Cai și vaci pe lângă, avem și noi. Noroi, dărăpănare – la ordinea zilei… Dar aici parcă e combinația perfectă, parcă e setul în care se toarnă Borat 2. Parcă văd durerea la câteva zeci de orăşele din România concentrată într-un loc. O confirmare perfectă a ipotezei că de la Adriatică până la Caspică e cam același fel de lume. Am vrut să fac poze, dar mi-a fost cam frică, lumea nu părea prea prietenoasă. M-am oprit să mănânc în ceva oraș uitat de lume și am ajuns la graniță. Drumul a fost scurt și ușor, la sud de Tbilisi, Georgia e mai plată. Orășelele sunt vai de capul lor. De la Tbilisi la nord mai e cum mai e, e turismul, sunt munții. Însă, spre sud e dezorganizare, dărăpănare, abandon.

Ajung devreme și la ieșire iar  comportament ușor stupid al grănicerilor gruzini.  Nu mai contează, la zece metri se văd șepcile agabaritice ale ofițerilor armeni. Șepcile se aseamănă cu cele ale milițienilor sovietici circa 1977, dar oamenii de sub ele sunt infinit mai de treabă și profesioniști decât gruzinii. Zonele de imediat de după graniță contrastează și ele. La gruzini nimic notabil în afară de cantitatea de câini vagabonzi. La armeni imediat ce treci ai tot ce vrei. Parcă e altă lume, altfel văd ideea de business. Două hoteluri, restaurant, magazine, magazin cu cartele SIM… Lumea mai amabilă, mai zâmbitoare. Intru într-un hotel si văd o cameră, dar energia începătorului învinge, deși e cam târziu decid să mai merg 20 de km până în primul sat armean și să stau acolo la o pensiune. Greșeală considerabilă. Primii trei-patru km sunt în regulă, pe malul  râului care desparte Georgia de Armenia. Apoi începe o mega-urcare. Vreo două ore numai urcare serioasă a fost. Eu rupt de oboseală, deja aveam aproape 100 de km făcuți. M-au prins și întunericul și frigul, cu cât urcam cu atât era mai frig. Pe drum a fost doar un sat mai acătării.

În acel prim sat a început o serie de mici neplăceri care au ținut câteva zile în nordul Armeniei. M-am oprit la primul  magazin întâlnit. Am cerut o înghețată si tipul de la magazin mi-a dat un preț aproape dublu față de ce era scris. Nu am comentat. După ce i-am dat banii a încercat să-mi facă o manevră de alba- neagra schimbând o monedă de 500 de dram pe una de 200. De data asta i-am atras atenția și a făcut o față lungă. Mă gândesc că era ceva șmecher răsuflat retras acasă, în curte avea un „X cincear”, asta într-un sat plin de mașini Lada de pe vremuri. Mă gândesc că e o excepție, un tâmpit care nu s-a putut abține. După încă o urcare ajung în satul cu cazarea. Pensiunea e la o distanță de vreo jumătate de km de la șoseaua principală și străzile sunt de pământ. E noapte și prin curți sunt multe vaci și oi. E ca la noi la țară prin anii ’90. Pensiunea e o casă de fapt și în interior totul e ca pe vremuri.

Primesc o cameră enormă, cu o dușumea extraordinar de frumoasă. Inițial îmi dăduse altă cameră mai mică și mai urâtă, deși pe a mea o văzusem în poze când am făcut rezervarea. Anticipând spun a pune o poză pe aplicații și apoi a caza în altă cameră inferioară e o practică frecventă în Armenia.

Ziua următoare plec la drum devreme. Încerc vreo două cafele, dar sunt dezastru, cafeaua e încă pe sistemul sovietic în Armenia provincială. Proastă și vândută la chioșcuri unde nu poți sta să o bei. Drumul e greu. Sunt niște urcări teribile. Munții frumoși, dar drumul e un Transfăgărășan continuu. Aici este Caucazul Mic, un al doilea lanț paralel şi situat mai la sud de mult mai cunoscutul Caucaz Mare. Pe cel Mare l-am trecut venind din Rusia spre Georgia. Urci o dată trei zile la greu și apoi gata, cobori. În Caucazul Mic e alta treabă. Urci o zi apoi cobori, iar urci, iar cobori. După cum aveam să văd ulterior, Caucazul Mic e mai lat ca cel Mare și o să dureze în jur de două săptămâni să îl traversez.

Ajung într-o zonă unde granița azeră e fix lângă drumul pe care merg. În satul Voskepar se complică situația. Aici e practic zonă de război, un război înghețat, dar totuși un război.

Răzvan Vulpea Călătoare