Într-o zi, în grădinița cu flori, sub o tufă de lămâiță frumos mirositoare, se ascundea, de câteva ceasuri bune o broscuță. Se simțea atât de singură și speriată, încât, la un moment dat, începu să plângă și să se tânguie, în felul ei broscăresc:

– Oac, oac, oac,

Ce mă fac?

Mă dogoare soarele

De-mi arde lăbuțele.

Oac, oac, oac,

Și pe-aici nu-i niciun lac!

Curioase, florile, începură, care mai de care, să îi pună întrebări:

– Cine ești, a întrebat,

Crinul cel fălos și-nalt?

Și de ce ești supărată,

Poți ca să ne spui, surată?

– Mă numesc broscuța Chira

Și am încurcat grădina.

Fugărită de-un pisoi,

Am ajuns aici la voi.

O panseluță, mai sensibilă din fire, înduioșată de suspinele ei, se apropie și o mângâie ușor pe lăbuțe, zicându-i, cu glasul ei catifelat:

– Nu mai plânge, broască mică,

Și nu îți mai fie frică.

Aici n-o să te găsească,

Mâța, să te necăjească!

Broscuța Chira, începu să se simtă, cel puțin în privința pisoiului, în siguranță și spuse:

– Ai dreptate, surioară,

Dar de stau până diseară,

Fără apă, doar pe piatră,

Am să mor…deshidratată!

Florile, auzind-o, începură să se sfătuiască între ele să vadă ce-i de făcut. În cele din urmă, căzură de acord să o găzduiască până pe seară, când pisoiul mergea în casă la culcare. Și ca să nu se deshidrateze, crinul, în a cărui cupă se găsea de fiecare dată apă strânsă în zorii zilei, din roua căzută peste grădiniță, se aplecă și vărsă, generos, peste broscuță, toată apa, iar Chira deveni din nou vioaie și plină de viață. Recunoscătoare, broscuța le zise:

– Mulțumesc, surate flori,

Fugărită sunt din zori,

Dar acum sunt liniștită,

Și de pisoi sunt ferită.

Parcă-mi vine să zâmbesc,

Numai dacă mă gândesc,

Cum a-ncurcat, vai de el,

Broscuța cu-n șoricel!

Însă din încurcătură,

Am învățat una bună:

Nu contează cine ești,

Ci pe cine întâlnești.

Mulțumesc, suratelor,

Pentru-al vostru ajutor!

Flori Bungete