28 septembrie

În noaptea de 28 spre 29 septembrie, la ora 10, am primit ordin de deplasare şi luarea în primire a poziţiei de luptă, pe front,în linia întâi.
În adăpostul companiei, am fost convocaţi toţi comandanţii de plutoane din compania noastră şi comandantul, căpitanul Datcu Anton, ne-a arătat pe harta frontului unde trebuie să ne deplasăm şi să luăm în primire sectoarele de front.
În cea mai mare linişte, plutoanele pe grupe cu armamentul pregătit, am luat în primire poziţia de la Regimentul 30 Muscel, care fusese decimat la propriu.
Pe drum, întâlneam soldaţi înveliţi în pături, îmbrăcați încă cu ţinutele de vară cu care intraseră în luptă, acum rupte şi murdare, prea subţiri ca să-i apere de frigul timpului, cu feţele negre şi speriate, pe care numai albul ochilor se distingea, retrăgându-se în spatele frontului, la refacere. Ofiţerii regimentului amintit, ne-au condus pe poziţii şi ne-au dat toate informaţiile necesare în legătură cu inamicul.
În faţa noastră era o mare de întuneric prin care parcă licărea ceva. Cred că inamicii ruşi făcuseră focuri în tranşee ca să se mai încălzească. Era totuşi sfârşit de septembrie şi stepa rusă se făcea simţită cu un vânt parcă tăios şi aprig.

Am amplasat brandurile, orientându-le spre inamicul din faţă, la care nu se observa nici-o mişcare, dând ordin ca fiecare ostaş să-şi sape câte o mască individuală, conform regulamentului de front.
Poziţia Regimentului 30 Muscel fusese părăsită la vreo 30-40 metri mai în spate, fiind o ruină din cauza bombardamentelor suferite. Eram acum într-un lan de porumb necules, cu drugi mari şi boabe gălbui aşa-zisele „ dinte de cal “.
Din loc în loc se întâlneau pârloage cu sulfină şi costreie, înalte de nu te vedeai din ele, chiar dacă erai în picioare. Erau bune lujerele acestea, că smulse din pământ aşa uscate de brumă, erau numai bune de aşezat frumos unele peste altele pe fundul gropilor, ca nişte saltele. Păcat că nu le puteam scutura de semințele minuscule care se strecurau pe la guler, pe piele, producându-ne iritații și scărpineli continue.
Mi-am săpat şi eu o groapă cu lopata Lineman pe care o purtam fiecare soldat la şold şi până la ziuă am acoperit-o cu lăzi goale de muniţie, sprijinite de armele găsite împrejur, pe pipăite şi la lumina rachetelor, în loc de căpriori şi de grinzi. Deasupra am pus pământ, iarbă şi drugi de porumb. Am avut ceva de lucru, dar am reuşit.

În toiul nopţii, căpitanul Datcu, comandantul companiei, trecând în inspecţie pe poziţie, m-a ameninţat că mă împuşcă.
Cam bănuiam eu motivul… Unii ostaşi, cum şi-au terminat adăpostul individual au început să tragă “ ca la nuntă „ spre focurile pâlpâinde ale ruşilor. Până să apuc eu să dau ordin de încetare a focului, deoarece dădeau posibilitate ruşilor să ne descopere poziţia uşor avansată faţă de cea de zilele trecute, doi ţigani din Coşoveni, veri, terminaseră în câteva minute rezerva de muniţie. Lucrurile s-au adeverit a doua zi de dimineaţă, când ne-am și văzut atacaţi de o mitralieră grea inamică ce trăgea direct pe amplasamentul piesei de brand nr. 1, cei doi ţigani fiind servanţi aici. Cu toţii au scăpat cu o spaimă teribilă, cei doi tremurând din toate încheieturile, galbeni ca turta de ceară. Luaţi la boabe mărunte, au mărturisit că un caporal hâtru, le-a spus că dacă termină muniţia vor fi recompensaţi, poate chiar să fie lăsați la vatră. Aşa că, nemintoşii, au făcut-o.

29 septembrie

Am ordonat schimbarea amplasamentului reperat de ruși din cauza țiganilor zeloși şi am intrat în linişte. Cei doi tuciurii, au fost pedepsiţi de camarazi, punându-i să le sape tuturor, adăposturile individuale, ţiganii supunându-se fără să crâcnească.
Adăpostiţi şi camuflaţi în sulfina înaltă şi de porumbii neculeşi, mai întâi numai cu privirea, apoi strecurându-mă târâş, am cercetat împrejurimile amplasamentului.
În jur erau aruncate arme, lăzi de cartuşe sparte şi proiectile, saci de merinde, gamele iar puţin mai departe, un mort, primul mort întâlnit, umflat din cauza timpului trecut de la deces, fără cap, la gât cu o droaie de muşte verzi, care amuşinau sângele uscat.
Priveliştea ce mi se arăta în faţa ochilor m-a impresionat profund, războiul dezgustându-mă, gândind că poate şi noi vom avea aceeaşi soartă. Cine era mortul? Unde-i era capul? Ce familie îl va plânge?
În timpul zilei pe linia frontului era o linişte desăvârşită.

30 septembrie

Ziua se scurge monoton. Cât este lumină, domneşte o linişte sufocantă, desăvârşită, fără schimburi de focuri. Soldaţii au început să sape tranşee care să lege între ele adăposturile individuale, astfel că servanţii unei piese, fie mitralieră, fie brand, să comunice între ei fără frica vreunui glonţ ucigaş tras dinspre liniile inamice de lunetiști.
La sfaturile mele, care fusesem instruit la Şcoala de ofiţeri, le-am sugerat să lărgească adăposturile pieselor, astfel încât toţi servanţii piesei respective să stea la un loc . Asta mai mult pentru menţinerea unui tonus pozitiv, ştiut fiind că izolarea duce la gânduri negre despre situaţia celor de acasă. .

Seara, târziu, după ce se lăsa bine întunericul, când ni se aducea mâncarea şi apa din spatele liniei frontului, de la 3-4 km unde erau amplasate bucătăriile de campanile, se simţea o oarecare mişcare şi agitaţie, care înceta de îndată ce primeam gamela cu ciorbă, bidonul cu apă, pâinea şi tutunul pentru o zi.
Mâncam pe genunchi, fapt care m-a făcut să dispun lărgirea adăpostului unde îmi instalasem punctual de comandă al plutonului. Alături de mine, aici îşi petreceau ziua telegrafiştii şi ordonanţa mea. Eram deci patru bărbaţi, care trebuiam să ne gospodărim şi să petrecem cine ştie cât timp împreună. Aşa că era imperios necesar să amenajăm adăpostul pentru a ne simţi ca niște oameni, nu ca animalele.

1-10 octombrie.

Timpul trece, se scurge monoton şi foarte încet. Îl petrecem în adăpostul nostru pe care am început să-l amenajăm gospodăreşte, fiecare aducându-şi contribuţia cu idei inedite. Într-un colţ al adăpostului, pe care l-am lărgit cam cât o cameră de 3-4m, am construit o masă din lăzi de proiectile pe care mâncăm sau întindem hărţile.
Funcţionează şi ca o sufragerie, din care pleacă lăcaşurile de dormit individuale.
Patul meu a fost modelat în pământ de Bădoi, cam 30 cm de la podea, un prici aşternut cu iarbă uscată, peste care a întins mantalele dezbrăcate de pe morții găsiți, și pe care i-am îngropat, iar ca pernă a încropit un căpătâi umplut cu frunze de la tulpinile de porumb despănușate. Este foarte odihnitor să stai întins, după o veghe de câteva ore, în frigul şi noaptea de afară.
De căldură nu avem nevoie, deoarece la aproape doi metri sub pământ este destul de cald şi cum nu ne puteam permite să ne dezbrăcăm, una peste alta, ne descurcăm.
Ordonanţa mi-a montat şi o foaie de cort drept draperie, astfel că am şi puţină intimitate.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.