Toamna se așterne liniștită peste livezi. Simt cum încep să mă desprind din copacul arămui, în care mi-am petrecut întreaga vară împreună cu frații și surorile mele frunze. Sufletul meu a fot îmbibat cu iubire neîncetată, dar a venit vremea să aud foșnetul care anunță că mă voi depărți curând de tot ceea ce iubeam.
Iarba verde pe care o priveam cândva de sus, astăzi a devenit palidă, iar florile colorate pe care le admiram cu mândrie, au devenit ruginii. Norii sub care dansam fericită cu surorile mele frunze, sunt astăzi plumburii. În depărtare, un cârd de păsări ciripește trist pentru că a sosit vremea să plece în țările calde.
E vremea să las aerul să mă poarte în pași de vals spre acel morman de frunze pe care zăpada îl va acoperi peste câteva luni. Încet, încet, foșnetul meu se aude tot mai tare.
Într-o viteză apăsătoare, un porumbel alb mă surprinde ridicându-mă pe spatele lui. Brusc, simt cum zborul meu spre pământ dispare. La început m-am speriat teribil și m-am ascuns între penele albe ale porumbelului. Imediat mi-am dat seama că porumbelul poate fi prietenul meu. M-am gândit să îi vorbesc, dar eram prea timidă. În schimb, porumbelul a început să strige:
-Salut, frunzulițo! Am văzut cum te desprinzi din copacul arămui și am decis să te ajut să vezi lumea. Nu fii timidă, poți avea încredere în mine! Ai curaj să privești lumea lăsând aerul să te mângâie!
-Mulțumesc mult pentru șansa de a vedea lumea din nou și de a explora pădurile și potecile bătătorite de pașii animalelor și ai oamenilor. Îmi amintesc cum ascultam din copacul arămiu cascada ce curgea încet. Sunetul ei mă liniștea de fiecare dată când emoțiile mă copleșeau. Din copacul care mi-a fost casă au rămas doar amintirile ce se aștern lin pe pământul uscat…în curând ploile toamnei vor apăsa cu picăturile reci pe amintirile calde…Și să facem cunoștință, eu sunt Miray. Tu cum te numești?
-Eu mă numesc Pablo, sunt un aventurier și cel mai bun zburător din Păsăreasca.
-Unde este Păsăreasca?
-Mergi tot înainte spre nord, te ferești de ploaia somnoroasă, apoi de tunetele furioase, faci dreapta spre est, treci pe lângă Tărâmul Gâștelor. Dacă privești în stânga ta vei vedea Satul Lebedelor, apoi treci pe lângă aluniș și ajungi în Păsăreasca. Spune-mi, ce te bucură cel mai mult?
-Mă bucur când petrec timp cu frații și surorile mele frunze. Să-ți povestesc, vara trecută mă jucam plutind liniștită printre ramurile copacului bătrân și dintr-o dată am simțit cum ceva mă gâdilă pe spate. Era omida Fifi, cunoscută pentru viteza cu care mânca frunzele. Am încercat să o gâdil pentru a scăpa de ea, dar numai vântul ce s-a năpustit asupra noastră m-a scăpat.
În timp ce povestea, o ceață groasă a apărut numaidecât. Dintr-o dată, Pablo nu a mai văzut direcția zborului și m-a scăpat dintre penele lui albe.
Simțeam cum plutesc fără voia mea și cum mă apropii de tufișurile țepoase de trandafiri. Am închis ochii, iar când i-am deschis m-am trezit pe spatele țepos al unui arici. M-am lăsat purtată de el până când i-am spus:
-Țeposule, tu nu mă simți, nu mă vezi, încotro mă duci?
-Surată dragă, te duc la casa mea, să lăsăm soarele să ne atingă cu bucuria și tandrețea lui.
-Ești foarte amabil, dar cât crezi că aș rezista în casa ta? Din cauza căldurii s-ar putea să mă descompun.
-Chiar dacă te descompui, copiii mei vor fi încântați să te mângâie.
Dintr-o dată un vânt sumbru a luat frunza de pe spatele ariciului si a purtat-o pe geamul unei mașini albe. După câțiva kilometri parcurși cu rulota, frunza a sesizat că pădurea în care a ajuns era casa ei. Rulota a adus-o înapoi la frații și surorile frunze.
Miray s-a dezlipit încet de geamul rulotei, plutind spre mormanul cu frunze. Aventura ei se încheiase căci a ajuns acolo unde viața ei a fost plină de amintiri nenumărate. Așezată la locul potrivit, i-a mulțumit copacului bătrân care se legăna încet, pentru vara care se terminae.
Oare așa e și viața omului, precum aventura unei frunze?

Maria Anastasia CUCU