Vechea Cetate de Scaun domnesc, Târgoviștea, a reprezentat de-a lungul timpului, o sursă de inspirație pentru mulți dintre poeții de la începutul secolului al XIX-lea, care mai mult sau mai puțin, au fost legați de orașul de la Chindie. Astfel, prima poezie în care apar ruinele Târgoviștei, este „Primăvara amorului” sau „O zi și o noapte la Văcărești”, scrise de Iancu Văcărescu înainte de anul 1819, în care este amintit doar sporadic motivul ruinelor.
Totuși, primul poet care a dat contur și sens Ruinurilor Târgoviștei, a fost Vasile Cârlova, care a scris binecunoscuta poezie în 1828 și publicată în 1830, și în care, preamărește faima trecută a curții domnești de la Târgoviște, și totodată, își exprimă mâhnirea față de gradul de decădere în care se aflau ruinele. Așa cum însuși Vasile Cârlova spunea când se afla lângă „mormântul măririi strămoșești”, decăderea ruinelor se datorează tiraniei și despotismului străin, care a încătușat „duhul cel mai slobod” și a prăbușit tot ce făcea slava ei, dar nu au reușit să pângărească sfintele urme ale trecutului. Prin „Ruinurile Târgoviștei”, Vasile Cârlova a inaugurat în lirica românească poezia ruinelor și o specie nouă de poezie apărută din fuziunea odei, cu meditația și satira.

Vasile Cârlova (1809-1831)

Atmosfera de la Târgoviște care l-a inspirat pe tânărul poet, este foarte bine descrisă de către Ioan Rațiu, într-un Studiu istorico-literar, apărut la Blaj în 1905: „Cu amintiri sfinte din trecutul viforos al neamului său a crescut el, din an în an; mărețele ruine din zidurile biruitoarei Târgoviște și turnul pustiu de la Chindie ce au mai rămas din puternica Cetate Domnească, zilnic povesteau visătorului copil de vremile trecute și spuneau vorbe sfinte despre voievozii noștri cei mai vestiți în războiu și pace”.

Cel de-al doilea poet care a descris ruinele Târgoviștei, după Vasile Cârlova, a fost Grigore Alexandrescu în poeziile „Miezul nopții (martie, 1832) și „Adio la Târgoviște (august, 1832), unde înfățișează ruinele acoperite de noapte „sub care adâncită e gloria străbună”. Fiind influențat de versurile ostașului-cântăreț, Grigore Alexandrescu a scris în 1844 „Trecutul la Mănăstirea Dealu”, unde își au odihna „eroi ce mai ‘nainte mult sgomot au făcut, prezidați de capul lui Mihai Viteazul, cel mai strălucit dintre eroii neamului, simbolul vitejiei, libertății și unirii românismului. De aici, se desfășoară priveliștea turnului măreț al Chindiei, trist martur l-al nostru trist apus”. Nu întâmplător, poetul târgoviștean descrie în aceste versuri trecutul luminos și prezentul întunecat al Ruinurilor Târgoviștei, făcând aluzie la blestemul Patriarhului Nifon, care în vremea lui Radu cel Mare a părăsit Târgoviștea, și-a scuturat papucii și a afurist pe Domn și poporul său, nepăsători ai poruncilor lui.

Grigore Alexandrescu (1810-1885)

În 1832, Ion Heliade Rădulescu a publicat „Trecutul la Mănăstirea Dealu” a lui Grigore Alexandrescu, în revista Convorbiri Literare, versuri însoțite de o introducere amplă care radiografia problematica temei Ruinurilor Târgoviștei: „Este vrednic de băgare de seamă a cerceta cineva producturile Târgoviștei, acestei capitale a Țării Românești și rezistența vitejilor noștri strămoși. Zidurile sale de apărare, ce înfruntau pe vrăjmașul ce îndrăsnea să se apropie de ele, sunt căzute acum și vremea a grămădit țărâna peste dânsele. Palaturile vitejilor domni sunt dărâmate și mai ardică încă câte un colț de zid, înverzit de mușchiul anilor, câte un turn pe care se vede trufia (mândria) cea veche a acestui loc războinic. Tăcutele morminte nu mai păstrează decât prin împrumutare câte o piatră rătăcită și streină de țărâna lor, ce poartă numele vreunui viteaz, pe care mâna vremii s-a sfiit să-l șteargă. Acest loc de mărire seamănă că pentru totdeauna este păstrat și consfințit slavei românilor. Vrednic este, zic, de băgare de seamă că Muza românească aici și-a ales locul să de cugetare, de suspinat și de cântare. Iancu Văcărescu în câmpurile Târgoviștei și pe malul apelor ei și-a cântat „Primăvara amorului”; Cârlova pe dealurile și ruinele ei și-a petrecut a sa copilărie, din care abia trecu la tinerețe și cântând zise adio! Pentru totdeauna românilor; Alexandrescul, un tânăr de abia 18 ani ieșit din ruinele Târgoviștei, se așează pe ele în mijlocul nopții și face să răsune glasul său cel plângător și acum mângâie pe cei ce plâng pe Cârlova”.

Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)

La scurt timp, Ion Heliade Rădulescu a scris în 1836, „O noapte pe ruinele Târgoviștei”, în care prezintă ruinele orașului într-o viziune diferită de cea a lui Vasile Cârlova, prozaică, și în care evocarea umbrelor dintre ruine este încadrată în două pasteluri, care zugrăvesc natura: unul de înserare mai sumbru, și altul de mijire a zorilor, plin de mișcare, cu tot ceea ce emană trecutul încărcat al Ruinurilor Târgoviștei!

Ion Heliade Rădulescu pe Ruinurile Târgoviștei…

Prof. Dr. Cornel Mărculescu
Școala Gimnazială Dora Dalles Bucșani