De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – şi până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al României întrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care îi garantează trăinicia. Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă „sărăcia şi nevoile şi neamul”. (Mihai Eminescu – Scrisoarea a III-a), rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.

Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri. Atunci, în una din clipele de cea mai grea cumpănă din istoria românilor, după ce s-a prăbuşit ţarismul rusesc (1917), a început să răsară de la răsărit cea dintâi rază a soarelui dreptăţii: desprinderea Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai întâi ca Republică Democratică Moldovenească, apoi ca republică neatârnată, după care a urmat hotărârea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Ţării din Chişinău „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam”, pe baza principiului ca „noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”, a declarat că Basarabia se uneşte pentru totdeauna „cu mama sa România”, de care fusese dezlipită fără voia ei într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept să dispună de soarta ţărilor şi a popoarelor care nu le aparţineau. În textul acestei declaraţii erau cuprinse şi câteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a revenit, declarând după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, că renunţă la ele „fiind încredinţat că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat” (27 noiembrie/10 decembrie 1918). Sfatul coloniştilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu România (7 martie 1919)

.

Prăbuşindu-se revoluţia din octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară, li s-a dat românilor din Bucovina, ca şi celor din Transilvania şi Banat posibilitatea să-şi rostească şi ei cuvântul, arătând, în temeiul drepturilor de proprie hotărâre, cum vor să fie organizate şi cârmuite în viitor provinciile locuite de dânşii. Voinţa lor de viaţă laolaltă, sub o singură stăpânire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a întrunit în sala sinodală a palatului metropolitan din Cernăuţi la 15/28 noiembrie 1918 şi „întrupând suprema putere legiuitoare”, în numele suveranităţii naţionale a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul României”. În aceeaşi zi, s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei provincii cu România.

În ceea ce priveşte pe transilvănenii şi bănăţenii rămaşi în cuprinsul graniţelor Ungariei, în cursul războiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinţa să-şi rostească liber gândul de unire cu fraţii  de peste Carpaţi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adăpostindu-se în Regatul României, au luat o parte hotărâtoare la adâncirea unei mişcări sufleteşti prielnice ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor. Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Banat, întrunit la Oradea Mare, în ziua de 12 octombrie 1918, prin intermediul lui Vasile Goldiş a avut o concluzie definitorie, prin care sublinia că recunoaşte parlamentului şi guvernului din Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea română şi cerând pe seama acesteia drepturile nestrămutate şi de neînstrăinat la viaţa naţională deplină. Această încheiere a fost înaintată parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie 1918, după ce, cu o zi înainte, contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am pierdut războiul!.

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, întrunită la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a lui Vasile Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei hotărâri epocale. Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfârşitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!”. Deci răspunderea istorică şi politică pentru hotărârea de la Alba Iulia n-o are vreun partid politic, ci o are înaintea tuturor autorul, care s-a simţit alături de sufletul poporului român, cu adevărat iubitor de dreptate şi de libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naţională pentru toate popoarelor este transcris aproape textual din broşura aceluiaşi autor, tipărită la Arad în anul 1912, în limba maghiară, despre Problema naţionalităţii (Vasile Goldiş, Discursuri, Bucureşti, 1928).

Dintre toate manifestările „suveranităţii naţionale”, fărâmiţate prin graniţele nedrepte ale împărăţiilor prăbuşite, cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia. Basarabia mitropolitului Gavriil Bănulescu şi a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe lângă mântuirea suferinţelor de 106 ani sub cârmuirea muscălească, bogăţia lanurilor întinse şi adâncimea sufletului pornit spre credinţă, care în straturile ţărăneşti s-a putut păstra mai ferit de înrâuriri străine decât în cele orăşeneşti. Bucovina Hurmuzăcheştilor şi a lui Silvestru Morariu aducea îndărăt, prin hotărârea sa de unire necondiţionată, la coroana de oţel a României un „diamant din stema lui Ştefan cel Mare”, după nimeritul cuvânt al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, împreună cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau să încoroneze, prin însufleţita hotărâre de la Alba Iulia, cu răsplata dreptăţii nemuritoare, luptele şi suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate, în stare să înfrunte în o mie de ani de primejdii fără a-şi pierde nădejdea într-o viitoare izbăvire, pe care o aşteaptă de unde i-a şi sosit: de la fraţii de peste Carpaţi!

De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfârşitul anului 1918, sufletul poporului român se rostea în cele mai mişcătoare feluri, în toate ţinuturile şi chiar în toate satele româneşti. În avântul bucuriei, o ţărancă de pe valea Hârtibaciului chiuia, dănţuia în piaţa Sibiului, frânturi de versuri plăsmuite în clipa aceea şi dintre care unele nu erau lipsite de subînţelesuri politice, ca de pildă: „Vai, săracii unguri / Se uită ca taurii, / Că regina-i ca o floare / Unguru’ de ciudă moare…”

La 14 decembrie 1918 a fost înaintată hotărârea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu mulţumire deplină următoarele cuvinte: „În frumoasa sa cuvântare, domnul Goldiş a spus astăzi că Unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa. Azi, când vedem… săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul începuse… aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi puterile lor în slujba idealului naţional. După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Transilvania cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice…”.

Trecând peste limitele istoriografice ale problematicii, nu ne rămâne decât să  adesăm tuturor românilor de pretutindeni un sincer LA MULȚI ANI!

Prof.dr. Cornel Mărculescu