Cum vii dinspre Roman și te apropii de Fălticeni, un indicator rutier mare pus de-a curmezișul celebrului E85 ce te anunță că ai întrat în județul Suceava și te îmbie cu chemarea : „Hai în Bucovina!”.
Cred ca este unul dintre cele mai inspirate semne rutiere din România.
Bucovina este într-adevăr un ținut de basm, cum doar în poveștile bunicilor mai întâlnești. De aceasta superba zona a tarii ma leagă atât originea mea cât și perioada copilăriei.
Deși născut în Târgoviște, județul Dâmbovița, vacantele de vara din perioada copilăriei și o porțiune semnificativa din primii 7 ani de viata mi-am petrecut-o în județul Suceava, în zona orașului Câmpulung Moldovenesc. Așteptam venirea aici ca pe nu știu ce. Pentru mine excursiile acolo erau momentul culminant al anului, depășind chiar și Crăciunul sau revelionul. Cand tata ma anunța în sfârșit ca vom pleca „la Moldova”, ma cuprindea un neastâmpăr teribil. Îmi făceam bagajul din timp, cât eram eu de copil, iar ultimele 2 nopți de dinaintea plecării abia ma fura somnul spre dimineața.
Prietenii și verișorii ma așteptau de fiecare data. Câte amintiri și câte năzdravănii am făcut împreună… De la mulsul vacii vecinei de la deal, de ne-a boscorodit femeia o săptămână ca ii lăsasem animalul fără lapte, pana la campionatele de fotbal ce divizau tot satul în 2 tabere rivale ce se luptau pentru o imitație a trofeului ligii campionilor făcuta de mine din tabla în atelierul de tinichigerie al unchiului Aurel, satul nostru le-a văzut pe toate.
Fără grija internetului pe care o au copiii de astăzi, colindam munții și pădurile nestingheriți, în căutare de noi și noi aventuri.
În fiecare vara ne cuprindea câte o obsesie, un hobby ce ținea cam de prin iunie pana prin septembrie și reușea sa cuprindă aproape întreaga noastră gașca. Odată, de exemplu, în urma vizionarii unor filme „cu bataie” la televizor, am decis sa ne apucam de sală ( la vreo 14 ani), improvizand niște greutăți cu care transpiram zilnic și apoi lovind la un sac de rafie umplut cu rumeguș ( nu aveam bani de sac de box). Alta data ne lovise febra alpinismului, de era sa ne rupem gatul cocoțați pe toate stâncile ca niște capre negre. Ceea ce va povestesc astăzi tot din filme se inspiră, oricum.
Pe la vreo 12 ani văzusem nu mai știu în ce circumstanțe, niște filme istorice despre cel de-al doilea război mondial. Puținul pe care l-am înțeles noi din film a devenit însă mult, cu ajutorul uimitoarei imaginații de copil pe care o posedam noi pe atunci. Faptele istorice pe care le stiam erau puține, asa ca ce era de completat cădea în sarcina inventivității noastre. Știam în mare parte ca se bătuseră nemții cu rusii și ca aceștia din urma ne luaseră „Basarabia”, cum ii spuneam noi pe atunci Republicii Moldova. Restul detaliilor nu s-au lipit de noi, dar nici nu aveam nevoie, sincer sa va spun.
De aici, mintea noastră de copil a preluat controlul și cum eram noi adunați laolaltă odată după un meci de fotbal, a fost de ajuns sa deschidă unul subiectul Basarabiei și aia a fost… Ne-a luat flama pe toți. Tot cugetând pe marginea chestiunii în cauza, concluzia noastră de copii a fost ca ni se făcuse o mare nedreptate și deci cădea în sarcina noastră sa „eliberam Basarabia”, de parca la ora aceea era robita de careva. Noi nu știam multă politica la vârsta aia, dar misiunea e clara… Tara avea nevoie de noi pentru reîntregirea ei, iar noi, gașca de copii de pe strazile Preluca și Orata vom răspunde acestei chemări sacre.
Odată trasat obiectivul, un sentiment de patriotism ne-a cuprins pana în creștetul capului, și mergeam parca mai țanțoș când ma duceam după pâine, cu sentimentul ca ” dacă ar știi ei ce erou întra în magazin și ce chemare înaltă are el, ar da pâinea pe gratis, pentru ajutorarea efortului de război”. Tanti Aurelia de la magazin habar nu avea ce personalitate ii trecea pragul, asa ca ma taxa ca de fiecare data la preț întreg. Am jurat sa păstrăm secretul operațiunilor noastre, deoarece voiam sa ii luam pe ruși prin surprindere ( uitând ca noi de fapt ne învecinam cu Ucraina in partea de nord, dar pt noi la vârsta aia era tot una).
Văzusem pe harta ca din satul nostru pana la granița mai sunt vreo 30 km și ne inchipuiam ca dacă o luam peste munți în direcția potrivita, în vreo 2 zile suntem acolo.
Cineva a propus ca cel mai bine este sa trecem granita când este noapte, ca să nu ne vadă inamicul, altul a completat ca și mai bine ar fi când ploua torențial, ca atunci nu prea patrulează soldații.
Am decis așadar sa începem ofensiva pe la sfârșitul lui august, când, după copiii din partea locului, ar ploua mai mult.
Planul era sa ajungem la granița cu „Rusia” și sa stam ascunși în pădure pana când s-o nimeni sa ploua cu găleata într-o noapte. Ne-am făcut rost chiar și de haine negre, sa fim mai puțin vizibili.
Știam ca pentru a izbuti în planul nostru de cucerire a Basarabiei din mana rusilor ne trebuie neapărat arme cu care da luptam… Și mai știam ca inamicul are pusti și mitraliere de care și noi trebuia neapărat sa facem rost. Zis și făcut, dar cum? M-am tot frământat de unde sa facem rost de arme și muniție… Pana ce într-o zi mi-a venit ideea salvatoare: ne vom face arcuri și săgeți, ca alea nu fac zgomot când tragi cu ele, vom doborî astfel câțiva dintre grăniceri și le vom lua armele din dotare. Simplu, nu?
A doua zi ne-am înființat în atelierul de tâmplărie și ne-am pus pe făcut „armament”. Fiecare băiat avea în scurt timp arcul sau și o rezerva consistenta de săgeți, făcute la mare arta în ciuda vârstei noastre fragede. Și cum oricărui erou i se pare ca da bine sa aibe setul complet, am mai făcut și câte o sabie de lemn ce o purtam cu mare madrie pe sub cureaua de la pantaloni. Astfel înarmați ne plimbam toată ziua prin sat, „în recunoaștere”, de zici ca eram rasculatii de la Bobalna.
Oamenii bătrâni își făceau cruce când ne vedeau, dar noua nici ca ne păsa. Ce știau ei ce pregătim noi? La un moment dat scenariul s-a complicat rău de tot, deoarece între noi, nu mai știu de la cine a început, s-a vehiculat următoarea idee nastrusnica: auzise cineva de la noi, din „surse sigure” ca la frontiera este o fâșie de teren arat cu plugul lata de vreo câteva zeci de metri pe care este imposibil sa o treci fără sa lași urme și ca soldații însărcinați cu paza graniței cauta mereu urme de pantofi pe aratura aceea.
Va dați seama ce imaginație avea grupul nostru? Noua ni s-a părut foarte veridica ideea și eram tare abătuți, deoarece nu găseam nici o soluție la problema aceasta.
Ne-am stors creierii în fel și chip și pana la urma s-a făcut lumina în capul nostru: dacă te rostogolești pe pământ în loc sa mergi în picioare nu lași urme, nu? Aproape ca era sa îl decoram pe cel care a venit cu ideea asta.
Eram salvați.
Planul era încă în picioare iar soarta Basarabiei încă depindea de noi. Însuflețiti de un nou curaj, ne-am reluat antrenamentele cu mai mare râvnă. Trebuia sa exersam rostogolirea, însă eram suficient de mari ca să ne dăm seama ca pentru reușita simulării avem nevoie de un teren arat, unde sa putem exersa. Ne-am urcat noi un pic pe deal și privind asupra satului ca și Napoleon înainte de bătălia de la Waterloo, am identificat repede o porțiune de câmp arat care era perfecta pentru exersarea manevrelor noastre militare. Era gradina de cartofi a unui vecin.
Praful și pulberea s-a ales de recolta omului in toamna aia. Zilnic un grup de copilandri se înființa lângă gardul grădinii și ne dădeam de-a dura prin cartofi. Și pentru ca totul era contra cronometru, unul dintre noi număra tare, sa audă și ceilalți. Dacă treceam toată gradina în mai puțin de un minut, eram în siguranță. Nu știu de ce am ales neapărat intervalul acela de timp, probabil ne era lene sa numărăm mai mult de 60 de secunde. Seara nu știau părinții noștri de ce venim asa obosiți acasă, murdari de pământ și verzi pe haine. Cert este ca asa profund ca în vara aia nu am dormit niciodată.
Odată încheiate manevrele de gherila, ne-am strâns seara la coltul străzii sa punem planul la punct. Un prieten a adus o harta a României rupta din atlasul de geografie, pentru a discuta concret, pe hartă, întreaga operațiune.
Legenda spune ca și urechile lui au fost rupte de maica-sa, la vederea ispravii din atlas, dar astea sunt doar zvonuri. Am făcut inventarul, am stabilit ca ne trebuie lanterne, sfori și alte echipamente, plus mâncare de ajuns cât sa ne tina pana va ploua destul de tare ca să fortam trecerea graniței, am stabilit cine pe cine omoară și apoi ne-am retras la casele noastre. Ultima parte a planului nu îmi dădea pace. A fost distractiv sa ne antrenam și sa ne facem arcuri și săgeți, dar sa omori pe cineva, asta nu se potrivea cu ideea noastra de aventura.
Pentru prima data, în mintea noastră de copii, vedeam ca telul nostru nu se poate realiza fără ca cineva sa își piardă viata iar asta era prea de tot. Prin inocenta vârstei, am început sa intrezarim cam ce înseamnă cu adevărat războiul și toată ideea distracției s-a risipit ca un nor bătut de vânt. Nu ni se mai părea ceva nobil sa cotropim pe careva, nici chiar pe ruși. Frământat de gândurile astea, nu știam ca și ceilalți gândeau la fel.
În „ziua Z”, ma plimbam pe strada, curios fiind sa vedem câți ne strângem la ora 12 în coltul străzii pentru asaltul final.
Strada aceea care mereu freamăta de zgomotul copiilor a fost în acea zi pustie.
Nu a venit nimeni.
Prof. Ciprian Râvnic