În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate.
Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Eroismul unui colonel

După o noapte întreagă de săpat tranșee în fața satului Tatlageacul Mic, 16 octombrie 1916 era o noapte întunecoasă din cauza norilor ce acopereau cerul, timp în care Regimentul 23 Infanterie se odihnea având un Batalion de pază. Zorii zilei începură să se arate, iar o dungă luminoasă făcu ca patul să-și arunce vălul negru în care adormise de cu seară și una câte una s-și ridice capetele căsuțele mici pitulate parcă de groaza bubuiturilor de tun, care bătuseră în ajun toată ziua. Departe, seninul albastru al cerului începu să se înroșească și raze aurii începură să se împrăștie, anunțându-se o zi frumoasă. Frunzele îngălbenite ale câtorva copaci ce se înălțau pe câmpie în fața satului, desprinse de adierea unui vânt ușor, se cerneau una câte una. Sub razele aurii ale Soarelui, aceste frunze ofilite păreau niște fluturași care zburând prin cerul răcoros al dimineții se așează din când în când jos la pământ pe câte o floare spre a se mai odihni.

Colonelul C. Constantinescu, comandantul Regimentului 23 Infanterie care ațipise spre ziuă, se deșteptă, își roti privirea în juru-i și începu a inspecta cu deamănuntul lucrările executate în timpul nopții și pozițiile ce urma să le ocupe… După ce totul a fost terminat, adună ofițerii în jurul său și le spune: „Băieți, în fața noastră se vede Tatlgeacul Mare, pe care dușmanul a reușit să-l ocupe, iar din minut în minut îi așteptăm să ne atace. Stați în mijlocul trupei, îmbărbătați-o la luptă, aruncați-vă când nevoia vă cere înaintea unităților la atac, luați exemplul de la mine. La posturi acum! Dumnezeu să fie cu noi!”. Abia ne despărțirăm și tunurile dușmane începură să arunce proiectile asupra satului. După o jumătate de ceas de bombardament, dușmanul, ca valurile furtunoase ale mării a pornit la atac. L-am lăsat de s-a apropiat și deschizând un foc asupra lor îi împrăștiarăm. Bravul Colonel Constantinescu în picioare, în prima linie de tranșee, mergea de la unitate la unitate îmbărbătându-le, cu toată ploaia de pe care inamicul le trimitea spre noi. După vreo șase atacuri pe care inamicul le aruncă asupra noastră cu forțe înzecite, reușește să spargă frontul. În acest timp, bravul colonel cade rănit la picior. Văzând că situația era pierdută, scoase hărțile, ordinele și sabia pe care le-a predat unui soldat care se retrăgea. Rănit grav în picior, domnul colonel nu se mai putea deplasa, iar bulgarii care se aflau la 20 de pași distanță, puse mâna pe el și târându-l, îl omorâră în chinuri groaznice fiind străpuns de baionetă. Astfel, se stinge acest erou, iubit de ofițeri și trupele regimentului, el, care n-a știut niciodată ce este frica sau rușinea de a ceda dușmanului o palmă de pământ pe care Țara l-a trimis să-l apere.

În patrulă

Trecuse două luni de la decretarea mobilizării armatei noastre. Eram pe frontul dobrogean cu regimentul meu care lupta pe malul mării. Am stat în tranșee din prima linie o săptămână încheiată fără să atacăm și fără să fim atacați, până într-o bună zi când ne pomenim cu bulgarii îngropați în tranșee la 500 metri de tranșeele noastre. Nopțile erau foarte întunecoase și începuse de sus o ploaie măruntă. Eram de santinelă, timp în care observ cu bine că bulgarii lucrau toată noaptea la tranșee ,i numai un rând sau două, ci își făceau câte patru, cinci rânduri. A doua zi, pe când ai noștri erau cu toții în șanț, eu mă prezint domnului căpitan și raportez că vreau să mă duc în patrulă să descopăr pozițiile și forțele inamicului. Spre bucuria mea, domnul căpitan mi-a aprobat această cerere și luându-mi încă un camarad și pe domnul caporal ca șef de patrulă, începem să ne strecurăm pe brânci spre tranșeele bulgarilor, apropiindu-ne la 50 de metri de ei. Atunci am observat că aceștia ocupau a doua linie, în timp ce prima linie era goală, și numai ici și colo în prima linie era câte un bulgăroiu ce făcea pe observatorul. Forțele lor nu erau mai mari ca un batalion și câteva mitraliere pe flancuri. Brusc, ce-mi veni mie în gând, de ce să nu le descoperim și rezervele lor, drept pentru care m-am sucit, m-am învârtit în loc și observ la dreapta, nu departe de mine un copac, și mi-am luat direcția către el. Ca o mâță m-am cățărat până pe crengile verzi, de unde de unde am putut să observ și coloanele. Atât mi-a trebuit să văd. M-am dat repede jos și pentru a merge mai repede la ai noștri mergeam cum tupilat. Deodată, ne-am pomenit cu focuri năpraznice, fiind desigur descoperiți. Nu mai aveam de aflat nimic, știam totul! Ai noștri, au deschis și ei foc pentru a ne scăpa pe noi. Pe drum spre tranșeele noastre întâlnesc un bulgăroi ce desigur fusese și el trimis în patrulă la ai noștri. Era înaintea mea la 20 de pași și ca fulgerul mi-a venit în gând planul de a pune mâna pe el. Mi-am luat inima în dinți și m-am pus la pândă după un tufiș. Între timp, bulgarul se apropia ca un șarpe, se oprea și mai observa din când în cand la ai noștri… era la cinci pași de mine și venea afurisitul direct. Trebuia să fac o mișcare, ca să-l las să treacă mai departe și apoi să-l atac. Mă trag puțin înapoi ca pe sub pământ, ca să fiu neobservat și-l las să treacă cinci pași înaintea mea și spre ai lor. Acum, bulgarul mergea mai repede, iar momentul sosise! Atunci, mi-am încordat puterile și ca un sălbatic, dintr-o săritură am venit direct grămadă peste el. Să mai strige ceva, nu a mai avut timp, căci mâinile mele înfășcase gâtul lui, iar să mai miște nu putea deloc, căci eram la disperare. Bulgarul era al meu! După ce l-am dezarmat, mergea acum bulgarul ca un copil. Îmblânzisem fiara prin uităturile pe care i le adresam. De mult ajunseseră ceilalți la tranșee, iar focurile încetaseră și toți mă credeau dispărut. Într-un târziu, m-am apropiat și eu de ai noștri cu bulgarul după mine, și mare le-a fost mirarea când m-au văzut ce le-am adus plocon. În acel moment, domnul căpitan m-a scos în fața frontului și m-a dat exemplu, spunând soldaților că mi-am făcut datoria pe deplin, căci nu numai că i-am adus știri prețioase despre bulgari, dar ceva mai mult, am adus plocon și pe bulgarul care venea să ducă inamicului știri de la noi. Tot în această zi, artileria noastră a împrăștiat prin focurile ei rezervele bulgarilor care se strecuraseră să ocupe tranșeele din fața noastră. În multe patrulări ce am fost trimis ulterior, toate misiunile le-am executat cu drag, făcându-mi datoria față de Rege și Țară.

Soldat Radu Anton, Compania a III-a, Regimentul 23 Infanterie

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu