Colonelul Alexandru Petrescu: ,,Va duce Mureșul pe apele lui până departe vestea izbânzii voastre și o va cânta mereu”.

La 13 septembrie 1944, în încercarea de a pătrunde pe valea Mureșului spre Deva pentru a întoarce apărarea Armatei 4 române și a ocupa zona industrială a Hunedoarei, Corpul 6 armată ungar atacă spre Arad, cu Divizia 6 infanterie de rezervă (dinspre Peregu Mic) și cu Divizia 1 blindată ,,Budapesta” pe valea Mureșului. Superioare numeric, trupele inamice au reușit să rupă aliniamentul de apărare Zimandu Nou, Șofronea, Aradu Nou și să respingă forțele române la sud de Mureș, să cucerească Aradul și să le oblige să se replieze pe aliniamentul jalonat de localitățile Piscut, Șagu, Neudorf.

La intrarea în defileul Mureșului, la Cuvin, Ghioroc, Miniș şi Păuliş,li s-a opus, în perioada 14 și 17 septembrie 1944, Detașamentul „Păuliș” (comandant: colonelul Alexandru Petrescu), constituit din Școala militară de subofițeri de rezervă de infanterie Radna și Batalionul 1 din Regimentul 96 infanterie, sprijinite de Divizionul 61 artilerie grea.

  La 14 septembrie, orele 14.00, inamicul a atacat cu două batalioane sprijinite de tancuri, fiind respins atacul de companiile 2 şi 6 elevi, care au oprit până seara încă patru acţiuni ofensive ale adversarului.

  În ziua următoare, presat de inamic, Detaşamentul „Păuliş” a fost obligat să-şi replieze flancul drept pe înălţimile de la nord de Miniş şi pe Dealul Păuliş, unde a rezistat tuturor atacurilor executate de trupele ungare.

  Referindu-se la dramatică încleștare de la Păuliș, fostul elev-sergent Nicolae Toma rememora: „O ploaie de gloanțe zburau înspre elevii companiei a 6-a… O grupă de maghiari a sărit în șanț, a urcat talazul și a ajuns la zece metri de adăposturile elevilor. Sub căștile de oțel murdare de noroi, se văd fețe pământii, obosite, înspăimântate. Grenadele au început să zboare pe deasupra șanțului anticar, de o parte și de alta. S-a încins un adevărat duel de grenade. Dar inamicul continua să se arunce în șanț și să apară la creastă, reușind să pătrundă în poziția companiei a șasea. După ce a străpuns apărarea pe direcția grupei întâia din plutonul unu, vrăjmașul a început să se strecoare cu o parte din forțe în adâncime, spre pozițiile de artilerie de pe dealul Zarandului, cu altele spre spatele plutonului comandat de mine. Lupta a început să devină individuală. Fiecare pe cont propriu, căutând să apere poziția și adăpostul în care se afla. Luptă crâncenă s-a dat în sectorul plutonului unu, între halta Păuliș și șanțul anticar. Grupele din linia întâi, după ce au luptat într-o sforțare eroică, nimicind zeci și zeci de dușmani și aruncându-i în șanț, au început să fie copleșite de valurile care veneau mereu. Nu mai era atac și apărare, era o învălmășeală de oameni, de glasuri și foc, o luptă corp la corp, violentă, crudă, fioroasă, în care grenada, glonțul, patul armei, baioneta și-au avut o largă întrebuințare”.

În crâncena înfruntare cu inamicul, Detașamentul a pierdut 10 ofițeri, 10 subofițeri, 148 elevi și 209 ostași. La rându-i, adversarul a lăsat pe câmpul de luptă 1 296 militari, din care 909 morți și 287 prizonieri, 29 de tancuri distruse și mult alt armament.

Printre cei care au căzut în luptă s-au aflat:

– Sergentul-major Mircea Fota, pe înălțimea cu cota 365 din zona Păuliș, care a reușit să asigure prin luptă la grenadă replierea grupei sale, copleșită de forțele superioare ale inamicului;

– Elevul sergent-major Ioan Motreanu, care la 16 septembrie 1944 s-a urcat pe un tanc inamic, care pătrunsese în poziția de apărare a subunității sale, și a aruncat prin turelă o grenadă, fiind lovit mortal de rafala unei mitraliere;

– Căpitanul Ioan Fătu, care a luptat în prima linie, alături de elevi, fiind ucis de schijele unei grenade;

– Elevul-sergent Lera Slobodan, care timp ce încerca să-și salveze comandantul a fost rănit mortal de mai multe schije de grenadă;

– Sublocotenetul Gheorghe Cismaru, care a luat locul trăgătorului, ucis, de la pușca mitralieră trăgând până a fost copleșit de inamic;

– Sublocotenentul Constantin Boian, care a trecut la o mitralieră ai cărei servanți fuseseră uciși și a tras până la terminarea muniției. A continuat apoi lupta corp la corp și la grenadă, fiind găsit mort „cu un morman de cadavre în jurul lui”.

Sintetizând încrâncenarea luptelor și eroismul elevilor pe care i-a comandat, colonelul Alexandru Petrescu menționa următoarele în ordinul de zi emis după victorie:

„Ați bătut oțelul tancurilor și nu v-ați înfiorat. Ați secerat val după val, zi de zi, puhoiul de infanterie al celor cinci regimente de honvezi și ați rămas neclintiți într-o înfrățire cu moartea pe pământul nostru scump. Ați primit grindina de foc ucigător, calm, străjuiți de scutul sufletelor voastre românești. Ați rezistat, ați ucis sute de atacatori, ați contraatacat și ați capturat sute de prizonieri, ați sfărâmat Divizia blindată «Budapesta» și alte regimente de honvezi, ați capturat zeci și sute de arme și material de luptă. Ați picurat sânge din sângele vostru sfințind odată mai mult legătura pământului… Va duce Mureșul pe apele lui până departe vestea izbânzii voastre și o va cânta mereu. Vor povesti codrii Cladovei urmașilor că aici, pe Mureș, o școală de subofițeri s-a bătut și a bătut pe dușman, zdrobind furia horthystă”.

Prin lupta lor eroică, elevii și militarii Detașamentului „Păuliș” au contribuit la oprirea pătrunderii trupelor inamice prin defileul Mureșului și au asigurat flancul stâng al trupelor române care acționau pe Crișul Alb și Crișul Negru.

La 17 septembrie, spre seară, când avangarda Corpului 57 sovietic a ajuns în zonă, înaintarea forțelor ungare era oprită pe valea Mureșului.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu