Generalul Tiberiu Urdăreanu, şef al Direcţiei Tancuri şi Auto în perioada respectivă, afirma în anul 1981 faptul că „proiectul tancului a fost realizat la Institutul 111, în cooperare cu institutele de profil ale ministerelor participante la programul de tanc şi cu specialişti din partea beneficiarului, respectiv Direcţia Tancuri şi Auto”, iar „documentaţia a fost expediată direct la întreprinderile de profil ale ministerelor. […]
În varianta Direcţiei Tancuri şi Auto, acesta (TR-580 – nota P. Opriş) era un tanc pe care să „şcolim” industria. În consecinţă, trebuia produs în cantităţi mici”.
Din păcate, la începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a ordonat sistarea importurilor de produse speciale pentru industria românească de apărare, fiind afectată în final calitatea tancurilor realizate în ţară. La 11 iulie 1982, generalul Tiberiu Urdăreanu menţiona: „Totul trebuie să se producă în ţară, a decis şeful statului şi comandantul nostru suprem. Nu s-a precizat dacă decizia va fi valabilă şi la război. Măsura în sine este corectă pentru o armată în condiţiile în care toţi vecinii noştri, mai puţin iugoslavii, ne sunt ostili. Numai că această sarcină ar trebui însuşită şi aplicată de circa 100 de întreprinderi implicate în industria de tehnică militară. Unele din acestea, chiar dacă s-au străduit, nu au reuşit. De exemplu, etanşeitatea nu putea fi asigurată datorită calităţii necorespunzătoare a garniturilor, iar sistemul de conducere a focului nu era fiabil din cauza componentelor electronice neperformante”.
La rândul său, generalul Victor Stănculescu a declarat în anul 2009 faptul că „primele semne de pericol pentru România au început de prin 1978. Atunci, când a început să se ceară să eliminăm din tehnica militară, din sistemul de componente electronice, aurul şi argintul, care făceau posibile, în sistemul militar, manevrele de fineţe, plus eliminarea aluminiului din anumite componente, ş.a.m.d., Ceauşescu a intrat într-o zonă care nu-mi convenea. În astfel de domenii, militarii simt imediat când cineva se îndreaptă spre trădarea interesului naţional. Apoi aflasem informaţii despre reacţia ruşilor la politica lui Ceauşescu (subl.n.)”.
Pentru urgentarea fabricării tancului TR-800 (T 55-100, cu motor de 800 CP), generalul Victor Stănculescu a obţinut în luna august 1982 aprobările pentru transferarea programului respectiv la Direcţia Tancuri şi Auto. O lună de zile mai târziu, prototipul tancului se afla în poligonul de la Mihai Bravu (judeţul Giurgiu) pentru testări. În acelaşi timp, colonelul inginer Ştefan Popa, directorul Fabricii de Maşini Grele Speciale, a primit ordin de la generalul Tiberiu Urdăreanu să realizeze omologarea tancului până la sfârşitul anului 1982. Aceasta era deja în întârziere cu 8 luni faţă de termenul stabilit iniţial (31 decembrie 1981).
Până la sfârşitul lui 1982, Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti nu a livrat turelele planificate, iar Întreprinderea „Hidromecanica” din Braşov nu reuşit să fabrice transmisia pentru TR-800. În cele din urmă, omologarea tancului TR-800 a avut loc la 6 august 1983, la Întreprinderea „23 August” din Bucureşti. Un an mai târziu, câteva exemplare din seria zero au fost participat la parada militară desfăşurată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale.
Defilarea cu tancuri TR-800 la 23 august 1984 nu a însemnat şi o rezolvare a problemelor foarte dificile cu care se confruntau inginerii care lucrau la proiect. Acestea au continuat în anii următori, iar la reuniunea din 31 mai 1989 a Consiliului Apărării, Nicolae Ceauşescu a ameninţat că va suspenda producţia de tancuri, ca urmare a deficienţelor constatate la garniturile de cauciuc şi curelele de transmisie ale celor două prototipuri de tancuri TR-125 – echipate cu un tun cu ţeavă lisă cal. 125 mm şi un motor de 900 CP şi trimise la probe în Maroc, în prima parte a anului 1989.
VA URMA
Dr. PETRE OPRIS
