Începând cu anul 2011, în România, 9 martie este ziua națională în care ne amintim de deținuții politic care au fost victimele regimului comunist. La finele celui de-al Doilea Război Mondial elanul comunismului venit pe filiera moscovită era o realitate ce urma să se contureze pas cu pas: instalarea primului Guvern procomunist condus de Petru Groza(6 martie 1945), falsificarea alegerilor parlamentare(19 noiembrie 1946), desființarea partidelor politice(1947), forțarea regelui Mihai I să abdice(30 decembrie 1947).
Fiind exponenții unui regim de conducere totalitar, comuniștii doreau să creeze o societate obedientă, pe care să o controleze într-o manieră covârșitoare. Omul nou trebuia modelat. De asemenea, pe modelul paranoic al lui Stalin și comuniștii din România vedeau aproape în oricine un posibil pericol la adresa stabilității sistemului lor de conducere. Începea perioada în care persoanele erau verificate/cercetate, existând câte un dosar plin de amănunte despre fiecare. Chiar și în interiorul partidului comunist, care a purtat denumirea de Partidul Muncitoresc Român(P.M.R.) în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej(1948-1965), membri au fost supuși unui proces de filtrare, mulți fiind înlăturați. În aceste condiții opresive, cei care s-au opus comunizării fie au fost uciși, fie au devenit deținuți politic și au umplut închisorile din România.
Tinerii în special, mulți fiind acuzați că ar fi fost influențați de ideile legionare, principalii decidenți politici în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Dinu Brătianu ș.a., țăranii care s-au opus colectivizării, reprezentanții bisericii Greco-Catolice, desființată în 1948, dar și cetățeni din rândul intelectualității au fost nevoiți să suporte rigorile, umilințele, relele tratamente și chiar moartea în cadrul temnițelor comuniste din România. Să nu uităm faptul că au existat și închisori pentru deținuții politic care proveneau din rândurile femeilor și al minorilor.
Unii au reușit să supraviețuiască acestor orori, punându-și toată nădejdea în credința față de Dumnezeu. Din acest considerent, aceste persoane mai sunt numite și „Sfinții închisorilor”. Represiunea comunistă a fost una brutală. Pe lângă nenumăratele închisori și lagăre de muncă, apogeul violențelor și implicit a aplicării diverselor metode de tortură a avut loc la închisoarea de la marginea Piteștiului, între anii 1949-1951. Pe lângă aceste tratamente inumane, deținuților politic trebuiau să li se șteargă orice legătură pe care o aveau cu trecutul, renunțând astfel la un set de principii și valori considerate periculoase pentru regimul comunist. Ultima fază a acestui proces de „reeducare” se realiza prin agresarea deținuților de către unul dintre apropiații săi, care între timp renunțase la statutul de victimă pentru a fi torționar. Virgil Ierunca descrie foarte bine aceste episoade în cartea sa: Fenomenul Pitești.
Începând cu anul 1964 s-a declarat că nu mai există deținuți politic în România, aceștia fiind eliberați. În realitate, au continuat să mai existe, chiar dacă într-o proporție semnificativ mai mică. Se găseau fel și fel de acuze, bine interpretate, prin care persoanele vizate ajungeau la același statut în cele din urmă.
Așadar, mai ales astăzi, avem datoria de a-i aminti pe acești oameni care au îndurat chinuri de neimaginat în închisorile politice din România și să conștientizăm aceste aspecte ale regimului totalitar comunist. Multe dintre aceste persoane ar trebui să ocupe un loc de cinste în memoria noastră, la fel ca soldații români căzuți pe câmpurile de luptă în războaiele purtate de-a lungul timpului.
Prof. Alin Manole